Conacul Oaselor (PAUZĂ)

Capitolul 2

   Îi luă mult până să se miște din locul în care rămăsese înmărmurită, în fața construcției maiestuoase. Se decise în ultima clipă să nu intre, întrucât era o sărbătoare în care cea mai așteptată parte era ploaia de stele – se îndoia că erau prea multe persoane înăuntru. Îl căută din priviri pe Serghei, încercând să își aducă aminte ce fel de mască avea acesta. Știa că își comandase una care întruchipa o pasăre, dar să fi fost oare un păun sau un vultur? În acel moment, rațiunea ei era umbrită de uimirea care îi făcea ochii să sclipească de fiecare dată când vedea frumusețea care era în jurul său.

   Conacul era înconjurat de două poteci pietruite: cea din stânga ducea către o grădină plină cu flori și cu fel și fel de arbuști ornamentali, iar cealaltă se oprea în dreptul unor porți negre de fier, păzite de doi gargui care arătau ca niște lupi înaripați, cu colți ascuțiți din care putu să jure că văzu sânge picurând ca niște stropi de ploaie. În spatele lor se desfășura o adevărată festivitate parcă ruptă din basme: văzu multe corturi colorate în alb și în roșu, care se ridicau până la cer, tarabe pline cu delicatese numai bune de înfulecat sau cu bijuterii și haine, fântâni arteziene în care melakii se jucau cu apa și imitau formele unor creaturi acvatice, precum și câteva focuri ale căror flăcări se unduiau precum petalele de trandafir în bătaia vântului.

   Aruncă o ocheadă fugară femeilor care treceau pe lângă ea. Toate purtau măști ce întruchipau animale și flori în păr, însă rochiile lor erau mult mai lejere, în culori deschise, dar pline de sclipici sau de mărgele. Pufni oarecum amuzată când analiză felul în care mama ei o îmbrăcase: rochia de culoare sângerie stătea ca un clopot pe crinolină, iar corsetul care avea câteva broderii negre, ca și mănușile până la cot, îi subția talia până în punctul în care nu mai putea să respire și îi scotea în evidență curbura sânilor, între care lanțul de argint al medalionului se ascundea într-un mod ispititor. Singura piesă vestimentară care chiar îi aducea plăcere erau pantofii negri de catifea, cu vârfuri ascuțite, ce aveau în dreptul călcâielor două fundițe negre.

   Melantha sigur nu se putea ascunde de nicio pereche de ochi. Dáma Oksana îi spusese să nu iasă în evidență, însă nu își dădea seama dacă scopul ei nu fusese cumva contrariul.

   Începu să pășească spre toiul festivalului, având grijă să nu își prindă tocurile subțiri între dalele aleii, continuând în același timp să îl caute pe Serghei, dar și locul în care trebuia să își săvârșească misiunea. Niciuna nu avu vreun succes, însă. Erau prea mulți bărbați blonzi care aveau statura verișorului ei. Cât despre rolul său în acea sărbătoare... emisarii se întorseseră din teritoriul Conacelor în teritoriul Caselor mai mult morți decât vii, cuprinși de o boală despre care lekarzii spuseseră că semăna cu ciuma. Apucaseră doar să mărturisească regelui că se afla ceva necurat în pământ, în subsol, unde îi văzuseră pe cei doi lorzi ducându-se în miez de noapte atunci când îi spionaseră.

   Dar subsolul cui? Pe lângă conac, Melantha văzuse o căbănuță cu pereți negri de lemn, un foișor închis și o clădire de piatră care semăna cu un cavou. Știa, de altfel, că nu erau singurele construcții de acolo, însă ar fi bătut la ochi dacă s-ar fi apucat să le dea târcoale chiar din prima noapte. Poate avea să facă o plimbare în mijlocul zilei, când toți ar fi dormit din cauza oboselii pricinuite de chefăluială.

   Mirosul de vată pe băț o făcu să se oprească în dreptul unei tarabe la care un bătrânel fredona un cântec ce i se părea cunoscut, făcându-i pe cei doi băieței care stăteau nerăbdători cu mâinile pe marginea mesei să chicotească amuzați. Și-ar fi cumpărat una dacă nu și-ar fi umplut fața cu zahărul lipicios! Dar, oftând, trecu mai departe, privind cu o curiozitate vădită chipurile fericite ale oamenilor, zâmbetele lor ce le atingeau urechile și orchestra care înveselea atmosfera.