Conacul Oaselor (PAUZĂ)

Capitolul 8

   Oamenii se pregăteau să petreacă din nou.

   Roane nu își dorea nimic mai mult decât ca Alensai să se termine mai repede și să revină la zilele sale obișnuite, când nu trebuia să stea cu ochii-n patru, să suporte atâta gălăgie și să vorbească cu aceia care îl băgau în seamă.

   Atâta agitație îl obosea.

   Abia izbutiră să lase caii la grajduri și să-și facă drum spre ușile de la intrare, căci mulțimea părea animată de promisiunea ploii de stele, cu toate că încă nu se înnegurase complet. Fata se ținea cu greu după el, tușind din nou ca și prima dată, iar Ashka voia să îi sară din brațe și să se gudure pe lângă micuța păzitoare.

   — Lordul meu, Jairo îl întâmpină, cărând mormane întregi de farfurii și de castroane. Ați văzut soarele?

   Dădu obosit din cap și își trecu degetele prin șuvițele-i îmbibate în sudoare.

   — Ai văzut-o pe mama?

   — Dáma Katarina abia de a servit masa. Ați vrea să îi transmit vreun mesaj?

   — Doar să nu mă caute.

   — Prea bine, milord.

   Majordomul își îndoi talia suplă, însă își ținu ochii pe chipul Melanthei câteva clipe dubios de îndelungate. Roane se întoarse pe călcâie și îi făcu semn să îl urmeze până în dreptul dormitorului ei. Fu privit cu uimire.

   — Cunosc situația prea bine. E la fel în fiecare an; nu avem destule căzi pentru baie. Ia-ți ceva de schimb.

   — Unde o să mă spăl?

   — În apartamentul meu.

   Fata se înroși în obraji și expresia feței sale se schimbă de nenumărate ori doar într-o clipă. Rămase lângă ușă când intră în cameră și așteptă câteva minute lungi până când o văzu iar. Purta pe brațe o rochie de culoarea untului, sticluțe maronii și câteva prosoape albe, pe care abia de le putea ține locului.

   I le luă și le ținu la subraț, înaintând spre etaj. Îi auzea pantofii cum i se loveau de marmură în timp ce se grăbea să îl prindă din urmă. Pac. Pac. Pac. Sâcâitor. Oribil de sâcâitor, că Roane ajunse să-și trosnească degetele pentru că atenția să-i fie distrasă.

   Ocoli câțiva nobili. Își întoarse capul când trecu pe lângă o fostă cunoștință ce i se păruse atunci irezistibilă. Pocni din degete și îi făcu semn unei slujnice să se întoarcă spre el.

   — Trimite pe cineva să îmi aprindă focul în dormitor și să îmi pregătească baia.

   — Cum porunciți, milord! se bâlbâi rușinată, fugind ca din gură din șarpe.

   Nu o mai așteptă pe Melantha, care părea că are dintr-o dată două picioare stângi. Soldatul postat în dreptul apartamentului îl salută scurt din cap și își feri privirea atunci când o trase de cot și o împinse înăuntru, în salonul întunecat ce îi preceda iatacul. Vulpea sări imediat din brațele fetei și se pierdu în întuneric.

   Bâjbâi după măsuța de lângă ușă și aprinse o lumânare, apoi întreg candelabrul, reușind astfel să lumineze încăperea micuță.

   — Stai jos, o îmboldi spre masa rotundă de lângă fereastra deschisă.

   Se aplecă să se descalțe. O urmări cu coada ochiului cum își frământa stânjenită mâinile în poală și cum privea hărțile pe care le avea agățate pe pereți și înșirate chiar și pe podea. Nu se aștepta să invite înăuntru o femeie atât de curând, de asta nici nu lăsase servitoarele să îi curețe apartamentul.