Conacul Oaselor (PAUZĂ)

Capitolul 9

   Încercă să își amintească felul în care o privise balerina care își fluturase ultima dată mâna.

   Ca pe o prietenă?

   Nu.

   Ca pe o inamică?

   Nu.

   Ca pe o scursură? Ca pe o țintă ușoară de batjocură?

   Nici asta.

   O privise, mai degrabă, de parcă i-ar fi știut tot trecutul și i-ar fi ghicit gândurile, de parcă îi promisese fie că o va ajuta să deslușească adevărul, fie că o va face să-și piardă mințile și mai mult.

   Rânjise mișelește spre ea și nu își putea scoate acea imagine din cap, mai ales că avea la ea curelușa verde pe care o scăpase în urma trăsurii. Își legase părul cu ea, vrând să i-o înapoieze de îndată ce ar fi văzut-o.

   Încă avea legată la încheietură panglica roșie oferită de Corvina, despre care spusese că aducea noroc fetelor ce o purtau în timpul ploii de stele.

   Melantha era descumpănită.

   Așteptase un an întreg să vadă soarele și cortina de lumini strălucitoare de pe cerul întunecat, încât îi venea să plângă de frustrare pentru că nu avea timp de ele acum.

   Cheile grele și ruginite pe care le furase de pe masa dormitorului lui Roane cântareau mult în pumnii strânși puternic, la fel de mult ca și masca de pisică pe care fusese nevoită să și-o pună din nou. Cât de mult noroc avusese că acea vulpe a lui făcuse zgomot chiar atunci! Ce i-ar fi făcut dacă ar fi prins-o? Ce avea să îi facă dacă nu le punea la loc înainte să își dea seama de ceea ce făcuse?

   Realizase că era un bărbat mânios, iar atunci când o trăsese de păr ca un nebun nici măcar nu îi dăduse un motiv clar pentru care să facă asta. O rănise parcă din impuls.

   Încă fumega de nervi.

   Afurisitul! A crezut că sunt un animal, să se comporte așa cu mine?

   Își plimbă mâna dreaptă de-a lungul peretelui pentru sprijin când făcliile începură să se rărească. Trebuia să profite de norocul ce îi fusese pus în cale chiar și în acel moment: toți oamenii erau strânși afară, să privească stelele căzătoare și, în scurt timp, dansul balerinelor.

   Nu adia nici măcar vântul pe holul lăturalnic și întunecos ascuns parcă într-un labirint, unde erau atât treptele ce duceau către pivniță, cât și scara ce ducea către pod, printr-un tunel săpat între pereți. Nu pusese piciorul acolo încă, dar bănuia că era destul de strâmtorat și un loc unde avea să-i vină amețeală. De acolo, de la parter, era destul de mult de urcat către pod.

   Bâjbâi ca o oarbă după broasca ușilor masive de lemn, încercând să îi ghicească forma. Inelul de fier pe care îl furase era plin de chei, mici și mari, rotunde sau pătrate ori ascuțite.

   — Mișcă-te mai repede, fetițo! Mai repede...

   — Încerc să mă gr...

   Împietri dintr-o dată. Își auzi inima bătând cu repeziciune și înghiți speriată în sec. Se întoarse pe călcâie, încercând în zadar să deslușească ceva prin întuneric.

   — Cine a spus asta?

   Se auzi un mormăit ca de urs.

   — Eu am spus!

   Își șterse transpirația de pe frunte cu dosul palmei. Nu vedea nimic.

   Simți cum ceva i se agață de poalele rochiei și o trage cu putere. Se aplecă, privi în jos și aproape căzu pe spate când dădu ochii cu spiridușul ce se hizilea odios de spaima ei. Nici cu pălăria colțuroasă pe care o purta nu îi ajungea la genunchi – atât de mic era! Avea părul lung și portocaliu, prin care îi ieșeau urechile ascuțite și o barbă stufoasă, ce îi acoperea întreaga față, alături de o mustață arcuită. Două irisuri verzui, ascunse sub niște sprâncene ca blănurile unor vulpi, păreau globuri mișcătoare de sticlă. Mâinile și picioarele micuțe îi erau acoperite de păr, asemenea unui animal, iar în loc de unghii avea gheare.