Conacul Oaselor (PAUZĂ)

Capitolul 6

   Greutatea de pe pieptul tău – asta face coșmarurile să devină realitate.

   Melantha începu să-și strângă degetele în pumni, știind că era a treia zi și nu aflase absolut nimic folositor. Nici acum, când încă se afla cu Jairo, majordomul, în subsolurile care se întindeau cu mult mai mult decât conacul la suprafață. Își dorise cu ardoare să găsească orice lucru nelalocul lui, însă dăduse numai de un fel de cramă, de o pivniță uriașă de vinuri, de câteva cămări unde erau depozitate borcane de complot și dulcețuri care mai de care, alături de alte încăperi răcoroase unde se păstrau alte feluri de legume, bucăți atârnate de carne sau saci grei cu făină, pesmet și mălai.

   Nicio ușă secretă, nicio trapă. Niciun țipăt și niciun zgomot în afară de chițăitul ocazional al unor șoareci și de foșnitul unor gângănii care se strecurau printre cărămizi și cârpe menite să țină umezeala departe.

   Jairo continua să pălăvrăgească, ținând în mână o torță ce părea că nu are de gând să se stingă prea târziu, iar Melantha trebuia să se arate interesată de vorbele sale și să își manifeste fel și fel de curiozități care ar fi trebuit să o intereseze pentru viitorul palat pe care tatăl ei i l-ar fi construit. Și tot mucegaiul de acolo o făcea să tușească și mai rău!

   Nu coborâse la masă, iar Serghei abia de reușise să o ridice din pat când îi adusese o ceașcă de ceai, mult timp după aceea. Nici nu voia să miște un deget, însă își adusese aminte la timp de propunerea majordomului de a-i face turul conacului.

   Își șterse sudoarea de la ceafă cu eșarfa și se roti pe călcâie. Bărbatul rămase însă cu fața spre raftul plin de cufere de lemn, despre care spunea că aveau zestrele primelor dáma ale conacului, dar de care nu se mai atinsese nimeni de atunci.

   Fereastra săpată în zid o chemă spre ea cu ademenirea unui iubit. Îi fu greu să deslușească lucrurile ce se aflau acolo, dincolo de pânzele groase de păianjeni și de praful cu care ar fi putut umple câteva ghivece. Își trase mai bine mănușa pe mână și luă de acolo o carte veche și greoaie, cu niște coperți de piele roasă. Suflă spre ea și îi șterse mizeria, apoi își miji ochii să citească titlul ce părea scrijelit cu un cuțit.

   Memoriul lui Kresnik Bubnova, era așezat în mijloc, iar mai jos, aproape deloc lizibil: o infinitate de pagini despre creaturile care mi-au mușcat urechile

   Curioasă, o desfăcu la o pagină întâmplătoare, undeva aproape de mijlocul ei. Paginile galbene și cleioase aproape se desprinseră de cotor, iar cartea parcă gemu când o strânse mai bine între degete, să nu o scape. Suflă iar praful și făcu un pas spre dreapta, spre lumina răspândită de torța lui Jairo, ce bombănea încă gânditor că slujitoarele erau prea leneșe să curețe pivnița.

   Baba Cmentarna trăiește în cimitire, printre oase și morminte, într-un coșciug descoperit. Se arată oricărui vizitator străin numai să îl înfricoșeze, da' prada ei preferată e bărbatul văduv. El rătăcește prin cimitir cu pași singuratici și hoașca îl urmează, luând o nouă înfățișare: a iubirii lui pierdute. Bărbatul nu mai știe ce e aievea. Cmentarna îl posedă și îl conduce acasă, iar când nefericitul adoarme, în pofida tulburării și durerii sale, vocea soției sale îi răsună în minte, amenințându-l despre consecințele pe care le-ar avea dacă ar înlocui-o în patul lor conjugal.

   Pesemne că hoanghina m-a luat și pe mine de mână. Uite, Tsveta stă pe pridvor, cu fața spre soare. Încă îmi amintesc cum arăta cu moartea ținând-o de gât. Azi-noapte, ațipit fiind, mi-a șoptit că am uitat să îi aprind o lumânare.

   Melantha se cutremură și dădu pagina, literele scrijelite ca niște rune ale vrăjitoarelor făcând-o să amețească. Majordomul se preocupă de lacătele ferecate ale cuferelor.