Conacul Oaselor (PAUZĂ)

Capitolul 12

   Încăperea învechită era încă încălzită, însă începu să tremure de frig când lordul Roane se îndepărtă de ea, lăsând-o singură pe marginea piscinei. Odată cu astea, gândurile i se răsfirară ca perdeaua de aburi din jurul ei.

   Își dădu seama ce tocmai făcuse. Ce îl rugase să îi facă, cum îl implorase să o atingă în continuare, să îi răcească flăcările care îi ardeau interiorul coapselor.

   Coborându-și privirea, se rușină când își văzu pieptul prin combinezonul ce i se lipise de piele ca o mănușă. Își încrucișă brațele. Lordul era întors cu spatele spre ea, în apa ce îi ajungea până la mijloc, mutându-și capul în toate părțile, de parcă ar fi încercat să vadă cine mai era acolo, după cum spusese. Ea nu auzise nimic. Nici nu ar fi avut cum să audă, la cât de gălăgioasă fusese.

   Dar, când își ciuli urechile, i se păru că aude nu numai apa care curgea în piscină, ci și lipăitul unor pași mari, apăsați, și un târșâit care îi zgâria timpanele. Își strânse părul în pumn și îl stoarse, lăsând picurii să îi cadă pe lângă trup. Se ridică, apoi, în picioare, gândindu-se că era cel mai bine să își tragă halatul pe ea înainte să o vadă altcineva arătând atât de... indecent. Dacă i-ar fi spus cineva în acel moment că era o femeie ușoară, i-ar fi dat crezare. Întocmai așa se simțea. Dar plăcerea aceea care o înfiora când buzele lordului erau pe pielea lui...

   Făcu un pas. La al doilea, vederea i se întunecă brusc, de parcă ochii i-ar fi fost acoperiți de un voal negru. Simți cum aburii fierbinți îi intrau prin nări, cum îi încărcau plămânii, cum îi înveninau creierul. Cum amețește.

   Își deschise gura să strige după ajutor, dar nu ieși decât un scheunat când se prăbuși pe podeaua de lemn.

   — Melantha! țipătul lordului Roane părea îndepărtat, aflat dincolo de mări de netrecut.

   Pleoapele i se zbătură și se căzni să-și țină ochii deschiși. Lemnul de care îi stătea lipit obrazul era rece și ud. Târșâitul se auzi din ce în ce mai tare, până când reuși să vadă două tălpi late și păroase ale unor picioare slăbănoage și lungi și o găleată mare de lemn, plină cu apă din care ieșeau aburi.

   — Eu nu invitat demonii în baie, dar demonii intrat oricum! cuvintele ce sunau ca și câsâitul unor gâște nemâncate îi răsunară în urechi. Ei murdărit baia mea.

   Clipi și privi în sus.

   O creatură odioasă se zgâia la ea cu ochii mari ce abia i se vedeau printre firele groase și lungi de păr alb ce îi cădeau pe față și pe umeri. Un nas ascuțit și borcănat, alături de o pereche de buze moleșite care îi lăsau la iveală dinții gălbui, erau ascunse prin barba ce îi atingea gleznele și îi acoperea goliciunea corpului. Îi vedea coastele prin pielea măslinie, fapt care îl făcea să arate ca un om și, în același timp, ca o hidoșiene a naturii. Era mai mare decât domovoiul și cu siguranță nu la fel de drăgălaș. Uitătura lui o înspăimânta, așa amețită cum era în acel moment.

   O împunse cu unghiile ascuțite ale piciorului în umăr.

   — Tu nu venit aici pentru Alensai. Pentru ce venit tu?

   Melantha abia de își putea forța plămânii să primească aer, darămite să mai și vorbească. Nu putea forma gânduri coerente atunci, nu putea să se ridice.

   Creatura o împunse iarăși, luând din găleata pe care o căra după el o cănuță plină cu apă fiartă, pe care o ținu deasupra ei.

   — Tu venit aici pentru căutat ceva?