Capitolul IX
- Ce?
- Aha.
- Săptămâna viitoare?
- Da.
- Eu trebuie să plec, nu?
- Cam aşa ceva.
- Iar ne despărţim?
- Nu. Ne vom vedea mereu. Voi încerca să ies mai des din casă. Doar pentru a te întâlni pe tine.
- Da? Nu prea cred. Cred că te vor ţine mereu în casă părinţii tăi. Asta cred.
- Nu. Nu îmi vor conduce ei viaţa niciodată. Eu...
- Aşa spui acum. Apoi vei face ce îţi dictează ei. Nu cred că...
- Nu vrea să ne certăm. E inutil. Hai să ne bucurăm acum de fiecare clipă petrecută împreună. Numai încerca să te gândeşti la viitor. Lasă să se întâmple totul de la sine.
- Bine. Hai mai repede că întârziem.
- Voi încerca să mă grăbesc, Radu. Iulia unde e?
- În camera ei, cred.
- Iulia! Monica se duse în camera unde sta Iulia. Iulia! Iulia! Eşti la baie? intră în baie. Radu! Iulia a plecat.
- Ce?
- Da.
- De ce?
- Nu ştiu. O voi suna. Monica pune mâna pe telefon şi o sună. Iulia! De ce ai plecat?
- Monica! Scuze că nu te-am anunţat. Totul s-a întâmplat prea rapid. Nu am avut timp să spun la nimeni nimic.
- Dar ce s-a întâmplat?
- Mama e la spital. E în comă. Iulia plângea înnăbuşit.
- Îmi pare extrem de rău, Iulia. Sper ca mama ta să nu fie atât de grav cum crezi tu.
- Şi eu sper la fel. Distracţie plăcută la petrecere!
- Mersi.
- Pa!
Monica închide telefonul. Avea lacrimi în ochi. Radu o luă în braţe.
- Ce s-a întâmplat? De ce a plecat?
- Mama ei e în comă la spital.
- Ce urât poate să fie pentru ea.
- Da. Cred. Nu a fost nimeni apropiat mie în comă. La tine a fost cineva?
- Nu. Dar mi-am pierdut multe persoane importante din viaţa mea. Am pierdut-o pe mama, apoi pe tata, pe tatăl meu care a avut grijă de mine de la 12 ani... E foarte urât sentimentul pe care îl poţi avea. Nu e frumos deloc.
- Îmi dau seama.
- Mai mergem şi noi la petrecerea după plajă?
- Da. Mă îmbrac şi mergem.
- Hai odată!
¤¤
¤¤
