Oare de ce gândind îți pierzi întâi inima si numai apoi mintea?Când toate gândurile s-au înecat in sânge, din filozof te pomenești un avocat al inimii. Cui nu i se pare că după fiece amărăciune luna a devenit mai palidă si razele soarelui mai sfioase? Un gând seacă mări dar nu poate usca o lacrimă; urmărește aștrii, dar nu poate lumina alt gând.
Ce ne face pe noi să fim noi înșine? O întrebare care deseori crează iluzia unui paradox. Însă eu cred că această întrebare poate fi dezbrăcată foarte simplu, adevărul se ascunde in noi, el circulă prin vene. Pe tot parcursul vieții suntem prinși în fluxul obsesiv al devenirii unui individ perfect si anume, uităm sa fim noi. Trăim filmul artificial.
Ești cu atât mai om cu cât simți mai bine acest paradox, cu cât meditezi mai mult la el si cu cât percepi mai bine nonevidența destinului nostru;căci e de necrezut că poți fi om...., că dispui de mii de chipuri si de nici unul, și că-ți schimbi identitatea in fiecare clipă, fără să te desparți totuși de tine.
Când voi ajunge să ma desprind de mine însuși?Ce să mă fac cu atâta Eu?
CITEȘTI
Gânduri
Short StoryDacă ai putea gândi atunci când ți se aprind gândurile! Dar ce idee ar mai lua contur când din creier se împrăștie fum și din inimă scântei?
