Alastair

Capitolul 9

"Roșu sau negru, Alastair?"
Heaven Cauviglia
(Yamanda)

—Grazie(mulțumesc)!

Mă uit în oglindă și... Rezultatul e wow.

Negrul de pe pleoape, nu foarte intens, îmi evidențiază ochii heterocromi; rujul roșu sângeriu se potrivește cu blondul meu, iar parul este foarte ondulat, mai mult creț.

—Con il più grande piacere(cu cea mai mare plăcere). Ora, mi scusi Altezza(Acum, mă scuzați Alteță).

Și cu asta, a ieșit din cameră.

Mă ridic de pe scaun și mă îndrept spre dressing. Când îl deschid dau de foarte multe rochii, de toate culorile. Unele sclipicioase, altele cu pietricele pe ele, simple sau de catifea. Aleg una neagră, din dantelă și una roșie ca focul și mă postez în fața oglinzii.

Stau așa mult timp, uitându-mă în oglindă și mișcând mâinile, până când las rochiile pe pat și iar revin la oglindă.

Oare sunt pregătită? Oare o să fac față lucrurilor?

Răspunsul la toate întrebările e nu știu.

Țin minte că la 10 ani mă certasem cu prietena mea cea mai bună de atunci. Cel puțin era prima ceartă serioasă. Venisem acasă de la ea, supărată și cu lacrimi în ochi, iar mama a venit la mine în cameră și m-a luat în brațe strâns.

—Florica mea, mi-a șoptit mama, cu toții avem zile ca acestea. Toată lumea are asemenea certuri, care pot fi constructive sau pot aduce sfârșitul. Dar, face o pauză și o aud oftând, orice s-ar întâmpla, TU trebuie să fii puternică și, chiar dacă o lacrimă trădătoare va curge, nimeni nu te va condamna.

Simt cum acea lacrimă trădătoare cade și îmi spun în gând că nu merită.

—Hei, simt doar mâini pe brațe.

Mă răsucesc și dau de Alastair.

Ce caută aici? A bătut la ușă măcar?

—Nu mi-ai răspuns la ușă, așa că am intrat.

Suntem la o distanță considerabil de mică și îi simt respirația pe buze.

—Roșu sau negru, Alastair?

Îi pot observa pupilele dilatate în ochii lui verzi. Îmi dă părul pe spate cu ambele mâini și după se apropie și mai mult de mine, încât am impresia că mă va săruta.

—Roșu, îmi șoptește la ureche după care se îndreaptă spre ușă și se oprește. În douăzeci de minute este ceremonia.

Și pleacă.

Ce. Tocmai. A. Fost. Asta?

Mă uit iar în oglindă. Noroc de machiaj, căci îmi simt obrajii foarte fierbinți.

Sigur înroșisem.

★★★

În două minute ar trebui să înceapă ceremonia, iar eu acum cobor scările.

Să spun că s-a făcut liniște totală și că-mi simt picioarele de gelatină?

Hai să nu.

Toată atenția este asupra mea și simt fiecare privire pe corpul meu, pe față. Și la gesturile mele sunt atenți, căci nici musca nu se aude. Nici măcar un oftat, ceva. Nimic!

Ajung pe un covor roșu ce duce spre un fel de podium, iar în stânga și dreapta covorului sunt foarte mulți oameni care stau pe scaun–bine, stăteau–, și pe acel podium sunt 8 preoți, sau cel puțin așa cred, și fratele meu.

Andreas este... Doamne. Îmbrăcat cu pantaloni de costum și o cămașă albă, având o coroană aurie cu pietricele ce strălucesc la lumina soarelui, pare cu totul și cu totul alt om. Se uită în ochii mei și-mi zâmbește încurajator.

Înaintez, având o poziție dreaptă, urc podiumul și mă las în genunchi pe pernuța roșie din fața mea.

După discursul preotului îmbrăcat în roșu, am depus jurământul.

Nu mai fusesem așa de emoționată. Nici măcar la absolvire. Atunci am zis câteva cuvinte și am plecat de pe scenă.

Aici e altceva. Aici voi conduce niște oameni. Voi avea responsabilități serioase.

La finalul jurământului, preotul mi-a pus coroana pe cap și m-am putut ridica. M-am întors cu fața spre oamenii din sală și atunci a fost momentul în care am simțit că leșin.

—Trăiască Regina! spuneau la unison.

Parcă era un vis. Nu credeam că o să trăiesc ce vedeam în serialele la care mă uitam.

Fratele meu m-a luat de braț, blând și elegant și mi-a șoptit la ureche.

—Felicitări, surioară.

Și am pășit spre curtea cea mare, unde era totul pus la punct. Mese rotunde albe cu scaune roșii, trandafiri de aceeași culoare asemenea scaunelor, o mini-scenă unde au început să cânte o mică orchestră și un peisaj care te lasă fără cuvinte.

L-am pupat pe fratele meu pe obraz și m-am îndreptat spre partea care ducea spre peisajul uimitor. Apa ce înconjura insula era de un albastru limpede, iar apusul se reflecta în ea. Mă uitam la portul din zare și la copacii ce erau prin împrejurimi.

Paulo nu a fost prezent atât la ceremonie, cat nici în castel. Auzisem că este plecat în Europa cu afaceri ce i-au mai rămas, pentru a-și ocupa timpul. Ce contează? Măcar nu mi-a stricat ziua.

Simt o adiere ușoară și un umăr ce se atinge de al meu. Mă uit în dreapta mea și-l văd pe Alastair care se uită și el la apus. Pentru prima oară îl văd îmbrăcat în costum și îmi măresc ochii la cât de bine ii stă.

—Nu știu de ce, dar astăzi când te-am văzut pe acel podium, m-am simțit mândru, își întoarce privirea spre mine. Mândru că ai făcut pasul ăsta și că i-ai lăsat pe toți cu gurile deschise când ai coborât scările. Mai ales pe mine.

Se uita atât de profund în ochii mei, încât am impresia că-mi privește sufletul.

—Ia-l ca pe un fel de felicitare, își dă jos sacoul și mi-l pune pe umeri. Nările îmi sunt invadate de un parfum bărbătesc plăcut. Ne mai vedem!

Și pleacă din nou.

Mă răsucesc și mă uit după el. Prea târziu, se pierduse în mulțime. Pășesc spre mese.

Să înceapă petrecerea.