Alastair

Capitolul 3

"Vreau o viață normală, Andreas!"
Heaven Yamanda

Măcar am pășit cu dreptul în primul an.

Ca orice student bun, am vorbit cu directoarea, care mi-a făcut turul Universității, personal chiar. Mi-a arătat laboratoarele care sunt strict pentru profilul meu, sălile mari cu scaune și bănci din lemn de cireș așezate pe trepte care se tot ridicau, în fața lor fiind două table mari și verzi și o catedră neagră pentru profesor. Mi-a arătat unde este dulapul meu, întinzându-mi o foiță cu un cod din patru cifre: 2412. Mi-a spus că sunt o fată specială prin ochii mei ciudați, pe care i-a remarcat de când am intrat în biroul dumneaei. M-am cam înroșit, ce-i drept, dar i-am putut răspunde cu un mulțumesc, gândindu-mă că zvonurile despre directoarea Universității au fost false și că n-am de ce să mă tem. Doamna McKlein este o drăguță din toate punctele de vedere.

Mă îndrept spre dulapul meu ca să-mi pun unele cărți importante și uite așa soarta îmi dă peste nas.

Dulapul nu se deschide cu codul ăsta.

Incerc o dată.

De două ori.

Chiar de trei ori.

Nu se poate!

Pufnesc iritată și dau un pumn zdravăn în ușa dulapului.

-Probleme în paradis ? aud o voce răgușită.

Mă răsucesc spre cel care mi-a vorbit și dau de o pereche de ochi albaștrii-verzi, nu-i pot distinge, căci nuanțele se contopesc una cu cealaltă în cei doi iriși ai săi. Este brunet și foarte... înalt.

-2412? mă întreabă, după care îmi deschide dulapul mișcări lejere.

Eu practic n-am scos niciun cuvânt de când a apărut lângă mine.

Decid, într-un final, să-mi pun lucrurile în dulap și să-l încui, răsucindu-mă în partea opusă lui, spre direcția sălii B2, care surprinzător, nu știu unde e. Dar eu tot mă duc înainte, în speranța că voi găsi plăcuța cu această sală . La ce noroc am...

Simt o mână care îmi cuprinde brațul și mă răsucește ușor. Rămân puțin uimită, dar rămân pe poziții.

-Nici măcar un mulțumesc?

Nu pot articula nimic, căci parcă simt mâncărimi în zona unde mă ține strâns.

Se pare că și el simte la fel, slăbind câte puțin strânsoarea.

Îi ofer un zâmbet drept mulțumire și plec spre direcția unde am intuit că voi găsi sala.

Dar ghici ce?

Vrei sală, soarta îți dă laboratoare .

Ce să faci cu ele? Nimic, momentan.

Poate ar trebui sa întreb pe cineva, decât să mă învârt pe aici. Văd un băiat ceva mai înalt ca mine care stă cu spatele la mine, șaten, îmbrăcat cu un hanorac alb , blugi negrii și o pereche de teniși albi.

-Bună, ai putea să-mi arăți și mie unde este sala B2? îl întreb reținută.

Când se întoarce, rămân surprinsă.