Love at frist CUT💈✂️❤

Capitolul 7

Girofarele poliției apăruseră în oglinda retrovizoare, stricându-ne momentul. Se apropiau din ce în ce mai mult. Cătălin acceleră iat mașina o luase din loc. Mergeam foarte repede, dar poliția se apropia și ea cu viteză, câștigând teren cu fiecare secundă care trecea. Eram cu sufletul la gură, și priveam îngrozită înapoi. Am intrat într-un nor de ceață, iar poliția ne pierduse urma. Goneam pe șosea, și puteam auzi vântul care suflă cu putere afară.
- Spune-mi ce se întâmplă. Acum! am spus eu, cu hotărâre în glas.
- Ștefan te-a mințit. V-a mințit pe voi toate. O să îți spun totul. Dar nu acum.
- De ce? am spus eu, cam bulversată.
- Pentru ca nu pot! urlase el.
Drumul până acasă a fost împânzit de o tăcere înțepătoare. Mă prefăceam că dorm, trăgând cu ochiul uneori. Era ora 2:45 noaptea, când telefonul lui Cătălin sună. Tot ce am putut distinge pe ecran era un nume scurt, pe care nu l-am putut analiza bine, deoarece Cătălin ridica telefonul imediat, răspunzând.
- Știu și eu că e un dobitoc. Da. Nu, ea nu știe nimic. Mâine la Clover? Bine, rezerv eu masa. Și eu te iubesc.
Acel "te iubesc" îmi omorâse și ultima speranță. O lacrimă mi se prelinse pe obraz, dar Cătălin era mult prea atent la drum, și spre ușurarea mea, nu o observase. El credea ca dorm, dar în interiorul meu se dădea o luptă între inima mea naivă si creierul meu, care mă avertizase de la început. M-am îndrăgostit. Și nici n-am știut. Dar acum ce mai era de făcut? El era clar că nu ma iubește, cu toate că mi-ar fi plăcut să pretind, și să nu știu adevărul așa curând. Pentru că îmi aducea fericire. Zâmbeam când treceam pe lângă ușa frizeriei, și îl vedeam cum, cu trudă și dragoste, făcea ce îi place cel mai mult pe lumea asta. Îmi plăceau nopțile, în care mă ascundeam în stația de autobuz, și stăteam pitită, doar doar să îl mai văd câteva clipe. Mi-a plăcut sa facă parte din viața mea. Direct sau indirect. Dar el nu va ști niciodată. Va fi ca și cum n-ar fi existat nimic, cum este de fapt realitatea. Am simțit brusc o mână pe spatele meu, care mă scutura încet.
- Daria, trezește-te. Suntem acasă.
Am deschis ochii și l-am văzut cum mă privea cu nevinovăție. Dar era vinovat. Și acum știam că îmi ascunde o groază de lucruri esențiale. Nu mai puteam continua.
- Adio. am spus, parcă pentru ultima dată și am trântit ușa mașinii.
Urcam scările și plângeam asemeni unei văduve. Când am ajuns în casă, mama mă primise cu brațele deschise, la fel și mătușa Penny. Îmi făcuseră un ceai cald, cam neobișnuit ce-i drept, avea o culoare ciudată, dar cu nebăgare de seamă, l-am băut fără vreo reținere. Stateam la masă cu mama și mătușa, care au deschis conversația.
- Draga mea.. noi n-am știut.
- Ce anume? Eu încă nu înțeleg absolut nimic!
Nu apucasem să termin propoziția, când simțisem cum o amețeală cruntă mă ia. Toate se învârteau în jurul meu, iar picioarele mă lăsau. Am auzit strigătul mamei, care mă privea ca pe cel mai negru coșmar.
- Daria! Nu!