Jurnalul unei ființe greu de înțeles...

Miercuri

Deep!!

Întuneric în camera mică. Picături reci de ploaie se aud din nou în geam. E decembrie.. e din nou decembrie. Nu ninge și e trist.
Ruj roșu într'o zi neagră. Mă prefac că sunt beată și aștept reacția celor din jur. Probabil am fumat o țigară, incet..ca de obicei, parcă numărând secundele până la terminarea ei. O să fie ciudat dacă voi ieși afară? Și cui ii pasă până la urmă. Zilele sunt tot mai seci,mai goale, mai..nesemnificative..simt că nu am făcut nimic cu viața mea, că trece timpul pe lângă mine, că mi se scurge printre degete ca firele de nisip și eu nu am puterea să îl opresc. Strâng pumnul în speranța că voi putea trage de timp, și aștept.. Fuck off, timpul încă trece..

Sunt irascibilă, și am toane de om nebun. De fapt, e de vină sticla de Jack Daniel's de langă mine. Pff, pe aia chiar o am. Sunt singură..singură din nou in casa mea mare și simt cum liniștea mă apasă. Acum nimeni nu sună.. nimic nou..doar că.. mereu prietenii iși găsesc momente nepotrivite să sune.. Unde sunt toți?! HA!!! Cum să mă întreb tocmai eu asta?
Îmi amintesc cum mi i'am indepărtat pe toți. Oamenii te dezamăgesc, așa e firea noastră. Și eu te'am dezamăgit, nu puiule? Te'am făcut să te doară, te'ai lăsat în mâinile mele, ai avut încredere.. Oare îți pare rău? Sper că nu..

Nu poți realiza cât de mult ai nevoie de un lucru până nu îl pierzi..cred că aseară am învățat lecția asta pe propria mea piele.. A fost cumplit, pur și simplu atât de dureros încât nu mă puteam opri din plâns, îmi doream să dispar,să nu mai exist, și poate atunci ți'ar fi fost mai bine.. M'ai certa dacă ai citi asta, și dacă ai afla că m'am gandit măcar la așa ceva.. dar simt că asta e adevărul.
Dragostea durează 3 ani, e dovedit științific. Linistea apăsătoare mă face mică, starea de neliniște prevestește ceva..mă sufocă, îmi fură oxigenul,iar muzica lentă de pian lasă din nou urma aia in suflet. Râd isterică și privesc în urmă, la ziua de azi.. E trist, m'am schimbat atât de mult. Mi-e dor de mine, si ma intristez cand stiu ca sigur acea copila nu va reveni niciodata, ca sigur nu va mai fi la fel, dar cu toate astea,privesc zambind la noua eu. Nu sunt tocmai mandra de ce vad, simt ura in proprii mei ochi, dar trebuie sa mergem mai departe..
Poate era si timpul sa mai dau un semn de viata?!


Azi...mi-e rau..