Furtuna perfectă - PAUZĂ

Capitolul 1

Note from the author:

Povestea a fost scrisă în urmă cu câțiva ani de zile, în perioada adolescenței mele. Există multe greșeli de exprimare, probabil și gramaticale, și de ortografie. În acest moment, cartea se află într-o pauză nedefinită, și este în curs de editare.

Capitolul 1

CURAJUL DE A ACCEPTA
AJUTORUL

     — La dracu', Debra! Știi prea bine că nu mă pricep la dădăcit copiii! am izbucnit frustrată, aruncându-mi mâinile în aer, timp în care prietena mea mă privi uluită preț de câteva secunde.

     Rare erau cazurile în care scăpam de sub control, și, chiar și atunci, încercam pe cât posibil să mă temperez. Însă acum, când știam că eram pusă la zid din cauza faptului că rămăsesem fără un loc de muncă chiar când aveam nevoie disperată de bani, nu mă puteam calma. Era de parcă tot calmul meu intrase într-o perioadă de hibernare, la suprafață ieșind în schimb toți nervii pe care-i acumulasem de-a lungul timpului. Doar amintindu-mi de facturile pe care le aveam de plătit, de chirie, de mâncarea pe care trebuia să o cumpăr zi de zi și de Jasmine, surioara mea mai mică, căreia trebuia să-i plătesc rechizitele, să-i achiziționez haine noi și să-i dau bani de buzunar săptămânal, am simțit cum pumnii mi se strâng pe lângă corp.

     Și totuși, în ciuda faptului că am crezut pentru o bună perioadă de timp că totul urma să se prăbușească în jurul meu, că nu mai aveam vreo șansă de scăpare, prietena mea a venit cu o idee mai mult sau mai puțin incredibilă — dădăcitul unui copil. Singura parte negativă a acelei idei de-a dreptul îndrăznețe era faptul că nu aveam răbdarea necesară nici să-mi gătesc de una singură, dar să am grijă de un copil.

     Și nu, nu eram o persoană care nutrea sentimente negative față de copii; din contră, adoram copiii și, de asemenea, speram ca la un moment dat, peste câțiva ani, să am și eu unul. Nu mai mulți, doar unul. Nu conta ce avea să fie, căci îmi era indiferent. Ceea ce mă îngrozea însă și-mi făcea pielea de găină era creșterea unui copil, fapt care pentru mine reprezenta același lucru ca dădăcitul acestuia.

     Dar am nevoie disperată de bani.

     Într-adevăr, banii au reprezentat mereu o problemă pentru familia mea. Mă angajasem încă din liceu, pentru a-mi putea ajuta părinții cu facturile și restul utilităților. Sincer, totul fusese bine până când tata s-a îmbolnăvit și a trebuit să renunțe la orice activitate. Mama era bolnavă de câțiva ani, însă asta nu a oprit-o să lucreze; până acum trei ani, când nu a mai putut face față presiunii și a trebuit să renunțe la slujbă.

     — Hazel, încerc doar să te ajut! oftă aceasta în final, lăsându-și umerii să-i cadă înfrânți. Știi că oricând pot pune o vorbă bună la firmă...

     — Nu, am mai vorbit despre asta. Nu-mi place să muncesc toată ziua într-un birou.

     Blondina și-a dat ochii peste cap și a pufăit, semn că ajunsese la capătul răbdărilor.

     — Nu te mai înțeleg. Ești într-o situație dificilă, dar nu mă lași să te ajut. De fapt, nu lași pe nimeni.

     Știu, sunt dată rău peste cap.

     Am privit-o fix, incapabilă să fac altceva. Știam, știam prea bine că refuzam ajutorul tuturor. Îmi plăcea să cred că cu cât mai puține favoruri îți făceau alte persoane, cu atât mai puține erau șansele să-ți ceară și ei ceva înapoi. Și pe asta mă bazasem în viață, până astăzi, când m-am trezit fără loc de muncă, cu o familie întreagă în spate și cu niște datorii uriașe.