Furtuna perfectă - PAUZĂ

Capitolul 3

Capitolul 3

POVEȘTI DE VIAȚĂ
ȘI SFATURI PRIETENEȘTI

      M-am așezat undeva aproape de mijlocul canapelei imense din salon, privind cu confuzie bunătățurile pregătite de Joanna ca aperitive pentru masa de seară. Emily era undeva în spatele canapelei, pe covoraș, strâduindu-se să termine un puzzle început – din câte am înțeles de la Joanna – acum două zile.

     — Nu înțeleg, de ce trebuie să gust din ele?

     Joanna își ridică privirea preț de câteva secunde, zâmbindu-mi cald. Blândețea din ochii săi mă făcură să mă simt, pentru câteva minute, ca un copil mic. Adevărul era că, pe lângă Joanna, chiar mă simțeam ca unul. Era trecut de ora șapte seara, iar faptul că stătusem cu ea o zi întreagă, mă făcu să realizez că era o persoană calmă, răbdătoare și foarte harnică. Înțelesesem că ea era bucătar în casa lui Sebah de mai bine de douăzeci de ani. Fusese angajată de însăși mama lui Sebah, însă nu am îndrăznit să întreb unde erau părinții lui. Nu pentru că nu aș fi fost curioasă, ci pentru că aș fi părut mult prea băgăcioasă, mai ales pentru prima mea zi.

     — Vreau să știu dacă au ieșit bune, îmi răspunse aceasta într-un final, întinzându-mi o farfurie mare, cu fel și fel de aperitive.

     Le-am privit perplexă, însă, îndemnată de privirea Joannei și de sunetele ciudate ale stomacului meu, i-am făcut pe plac și mi-am dat cu părerea la fiecare aperitiv. Nu că ar fi fost ceva negativ de spus, căci aperitivele fură delicioase și m-am trezit zâmbindu-i recunoscător Joannei după ce am înghițit și ultimul aperitiv.

     — Cred că mi-a trecut foamea, i-am spus zâmbindu-i strâmb, iar aceasta se încruntă ușor, privindu-mă mustrător.

     — Nu mă supăra, nu am mai gătit atât de câteva luni bune. În plus, e prima ta zi, am vrut să fie ceva special.

     Mi-a arătat din priviri toate aperitivele, apoi mi-a indicat ușa de la bucătărie, în spatele căreia știam că se aflau alte bunătățuri.

     — Așa că fă-ți loc în stomăcel și pregătește-te, căci astăzi am să te îngraș.

     Făcându-mi cu ochiul ștrengărește, Joanna a dispărut în bucătărie, nedându-mi șansa de a protesta sub nicio formă.

     Am zâmbit involuntar, amintindu-mi vag de bunica, ce murise acum câțiva ani. Joanna îmi amintea, într-un fel plăcut, de ea.

     M-am ridicat pentru a-mi dezmorți oasele, apoi i-am aruncat o privire fetiței, ce nu păru a mă observa, fiind mult prea captivată de puzzle. Am căscat și mi-am aruncat privirea asupra ceasului de pe perete. În patruzeci de minute aveam să o pun la somn pe Emily, apoi trebuia să-l mai aștept pe Sebah pentru o altă jumătate de oră.

     Gândindu-mă că voi ajunge acasă mai târziu decât am plănuit, i-am trimis un mesaj Jasminei spunându-i că voi întârzia. Am avut grijă să-i reamintesc să mănânce și să îi dea tatei pastilele de seară, căci avea obiceiul de a uita la ce oră trebuie să le ia. De mama nu-mi făceam griji, căci ea era foarte atentă cu privire la medicație.

     Am profitat de neatenția micuței și de faptul că Joanna dispăruse din peisaj, și am ieșit pe ușa din spate, unde am dat peste o grădină mai mică, amenajată cu un balansoar de lemn, câțiva pitici de grădină și mai multe flori multicolore. Câțiva metri mai încolo zărisem un foișor, însă m-am resemnat la a-mi îndrepta pașii spre balansoar, pe care m-am așezat alte câteva secunde mai târziu. Am oftat prelung, strângându-mi brațele la piep în încercarea de a mă autoîmbrățișa. Cu vârfurile picioarelor m-am împins in pamant de mai multe ori pentru a-mi lua putin avant. Mi-am lăsat capul pe spate, simțindu-mă de parcă cea mai mare piatră de pe inimă tocmai îmi fusese luată. Eram angajată. Fetița nu-mi facuse nicio problema până acum și, deși știam că era prea devreme pentru a mă putea pronunța, simțeam că nu avea să-mi facă nici pe viitor. Compania Joannei nu era deloc rea, chiar mi-aș fi dorit să stau mai mult cu ea de vorba. În schimb, singurul lucru care mă îngrijora pe moment era discuția cu Sebah, care urma să aibă loc în mai puțin de o oră. Știam că nu aveam de ce să îmi fac griji, însă o parte din mine se încăpățâna să creadă că aveam să dau greș. Așa cum obișnuiam să o fac câteodată.