Furtuna perfectă - PAUZĂ

Capitolul 2

Capitolul 2

PE UN TEREN
NECUNOSCUT

     M-am încruntat cu putere către taximetristul bătrân de la volan, știind că cerea mai mult decât trebuia, însă nu aveam dispoziția necesară pentru a mă certa cu cineva din primele ore ale dimineții, așa că i-am plătit suma, după părerea mea, uriașă, apoi am coborât, trântind portiera mai mult de nervi.

     M-am oprit însă în mijlocul drumului, privind cu neîncredere conacul imens din fața mea și gazonul kilometric din spatele porților de fier. Am înghițit în sec, privirea căzându-mi asupra celor doi paznici de la intrare, ce nu îndrăznesc însă să facă contact vizual cu mine, rezumându-se la a sta unul de-o parte și de alta a porții, purtând niște haine asemănătoare – o pereche de pantaloni negri și un tricou bleumarin –, ce pare a alcătui o uniformă.

     Mi-am abținut un pufnet disprețuitor, formându-mi deja în cap o mică idee batjocoritoare despre familia Hank.

     Bogătași aroganți.

     Totuși, în loc să îmi fac curaj să intru sau, cel puțin, să mă bag în seamă cu paznicii respectivi, am rămas pe loc, cuprinsă de un sentiment străin.

     Ce căutam eu acolo?

     Eu nu aparțineam universului lor. Nu mă potriveam în acel cadru liniștit, sofisticat. Nici într-o mie de ani nu aș fi lucrat pentru un boșorog bogat, arogant și infantil.

     De unde știi Hazel că e un boșorog?

     Ei bine, nici nu mă interesa cine era, atâta timp cât știam că făceam parte din două universuri paralele.

     Eu eram o străină pentru ei, o fată venită din partea sărăcăcioasă a orașului, o visătoare, ce nici nu îndrăznea să-și imagineze lucrurile pe care ei le aveau doar pocnind din degete. Și nu, probabil că nu toți oamenii înstăriți erau așa cum îi catalogam eu, însă marea majoritate erau exact așa cum credeam: numai văzând că nu ești la nivelul lor financiar, te desconsideră imediat, ba chiar îți aruncă niște priviri de mai că îți dorești să fi fost un gândac, asta pentru a te strivi mai repede.

     Nu am ce să caut aici.

     Am gândit imediat, însă, contrar așteptărilor mele, picioarele – ce mai aveau puțin și căpătau rădăcini în mijlocul trotuarului, mi s-au desprins singure de pământ, înaintând cu o hotărâre venită de nicăieri spre poarta înaltă de fier, oprindu-se abia în dreptul unui paznic.

     Acesta își coborî plictisit privirea asupra mea, măsurându-mă lent din priviri și plescăind enervant din buze, de parcă întreaga mea existență l-ar fi deranjat subit în acel moment.

     — Vă pot ajuta cu ceva?

     Celălalt paznic însă interveni, așa că i-am aruncat o ocheadă nu prea prietenoasă primului, întorcându-mă o secundă mai târziu spre cel ce avuse bunul simț să mă întrebe ceva.

     — Sunt Hazel Morgan, am venit pentru interviu.

     Băiatul, căci nu cred că era trecut de 20 de ani, mă privi scurt și înclină din cap înspre colegul său, ce se opri în final din plescăitul ăla enervant și-și dădu ochii peste cap, apoi se întoarse spre poartă și o împinse cu putere, urmând să se dea puțin mai la dreapta, pentru a-mi face loc. Ochii lui se intersectară cu ai mei, aruncându-mi o încruntătură ce-mi dădu de înțeles că nu eram binevenită. Căci așa mă și simțeam. Intrusă.