Furtuna perfectă - PAUZĂ

Capitolul 5

Capitolul 5

DEPARTE DE HAOS

     Mi-am aruncat pentru a suta oară privirea asupra ceasului de pe perete, în speranța ca acesta să-și fi schimbat brusc ora. Totuși, nu mare-mi fu mirarea când acesta nu indică decât ora nouă fără câteva minute și, având în vedere că Vivian venise pe capul meu și că programarea ei la coafor era tocmai la ora zece și jumătate, trebuia să mă adun și să inspir prelung, altfel aveam să izbucnesc. Nu aveam mai nimic de făcut, având în vedere că-i lăsasem aproape toată treaba asistentei, însă asta nu însemna că nu mă puteam preface că eram foarte ocupat. Am privit-o amuzat printre gene pe roșcata iritată din fața mea, apoi m-am încruntat și, cu o falsă concentrare, am început să răsfoiesc un dosar mai vechi, adus de către Alice din arhive – gest pentru care, în curând, aveam să-i ofer o mărire de salariu. Știam de ce făcuse asta. Ea era aproape unul dintre puținii oameni care știau cu adevărat ceea ce se întâmplase între mine și Vivian, având în vedere că ea însăși fusese acolo.

     Lucrurile între mine și Vivian urmau să se termine cât de curând. Singurul lucru care ne mai lega în acel moment era divorțul, dar roșcata nu venise pentru a discuta despre actele pe care i le trimisem să le semneze. Ea venise cu alte planuri, însă eu nu aveam să-mi schimb decizia. Știa, știa că urmează să piardă custodia fiicei noastre. Aveam toate dovezile pregătite, iar dacă Shawn credea că Vivian era o ușă de biserică, se înșela amarnic. Judecătorul îmi va da dreptate odată ce avocatul meu îi va prezenta rând pe rând imaginile. La urma urmei, ea nu avea nicio slujbă. Singurul ei țel fusese cel de a se folosi de cineva cu putere financiară. Eram dezamăgit de mine însumi că nu văzusem asta la timp. Când în sfârșit am început să mă prind de intențiile sale, a apărut Emily. Fiica mea nu avea nicio vină în toată această ecuație, eu eram principalul vinovat. Știam că avea să mă urască pentru faptul că urma să o vadă din ce în ce mai rar pe Vivian, aproape deloc.

     Vivian a pufăit nervoasă pe nări, iar eu mi-am ridicat privirea sictirit. Prezența ei mă irita. Altădată prezența ei îmi făcea bine. Fusesem atât de orbit de dragostea pe care i-o purtasem. Acum nu mai simțeam nimic. Doar un mare gol, care știam că se va umple cu timpul.

     — Am primit actele, a oftat aceasta, iar eu mi-am ridicat sprâncenele în semn de batjocură.

     Serios? Nu e de parcă ți le-am trimis cu o săptămână și jumătate în urmă. Am vrut să-i răspund, dar am tăcut din gură, așteptând amuzat inevitabilul.

     — Nu le voi semna, Seb. E decizia mea finală. Nu vreau ca Emily să crească fără mine. Dacă aș semna actele, mai mult ca sigur îmi vei interzice să o mai văd. Poate nu mă crezi, dar o iubesc. Este copilul meu. Mereu va fi.

     I-am ascultat vorbele cu atenție, apoi am lăsat dosarul deoparte și mi-am împreunat mâinile, aplecându-mă încet peste birou, analizând-o. Ochii săi verzi mă priviră rece, impasibili. Știam că ea nu mă iubise niciodată, cel puțin nu așa cum o făcusem eu, dar asta nu mă mai afecta de mult timp. Nu venise să ceară îndurare, să-și ceară scuze, să mă înduplece să ne continuăm mariajul sau, cel puțin, să o mai las să o vadă pe Emily. Vivian venise cu o decizie – una care mă irita de altfel. Îi dădusem răgaz două săptămâni. Așteptasem. Fusesem răbdător. Crezusem până în ultima clipă că avea să ia decizia corectă.

     Dar ea alesese calea cea grea.

     Calea care mă obliga să o implic și pe Emily, mai mult decât era deja.

     — Se pare că nu m-am făcut înțeles, am rostit pe o voce gravă, sătul de toată șarada femeii din fața mea. Cu sau fără semnătura ta, noi vom divorța. Ne vedem la tribunal, Vivian. Ai grijă să nu te lovească ușa când ieși!