Furtuna perfectă - PAUZĂ

Capitolul 7

Capitolul 7

ÎNTUNERIC
ȘI LUMINĂ

     Ajunși la conac, Emily sare din mașină imediat, lăsându-și ghiozdanul pe bancheta din spate. Oftez, auzindu-l pe Mason cum chicotește.

     Cel care trebuia, de fapt, să vină la școală pentru a ne lua pe mine și pe Emily fusese David, însă mare mi-a fost mirarea în momentul în care, odată ce am ajuns în parcare, l-am găsit pe Mason sprijinit de portiera mașinii.

     Nu am comentat, însă, căci nu aveam niciun motiv pentru a o face. Drumul spre casă a fost plăcut, Mason nu a vorbit deloc, însă Emily a compensat și pentru el, povestindu-mi cum reușise să se împrietenească cu două fetițe. La rândul meu, a trebuit să-i spun că tatăl ei urma să lipsească pentru două zile de acasă, căci avea mult de lucru la firmă. Emily a reacționat bine, însă nu-mi dădeam seama dacă asta era din cauza faptului că mințisem pentru ca tatăl ei să iasă cu bine din această situație sau dacă ea era obișnuită cu astfel de plecări de-ale lui Sebah. Oricare ar fi fost motivul, nu eram împăcată cu niciunul.

     Eram neliniștită. Nu reușeam să înțeleg de ce Sebah alesese să dispară pentru două zile. Am încercat să-l mai sun de vreo două ori când eram în drum spre școală, însă nu am avut succes. Telefonul său era închis.

     — Ești în regulă?

     Am tresărit, întorcându-mă spre brunetul din stânga mea. Mason mă privi lung, însă nu schiță nicio emoție. Am înghițit în sec și mi-am desprins centura.

     — Da, am răspuns sec.

     M-am strecurat afară din mașină și chiar când am dat să închid portiera, vocea lui Mason m-a oprit.

     — Dacă ai nevoie de ceva, știi unde mă găsești!

     Am dat din cap și am deschis portiera din spate pentru a lua ghiozdanul lui Emily, apoi m-am îndepărtat lent de lângă mașină.

     Care e motivul pentru care a plecat?

     M-am întrebat singură, însă nu mi-am putut răspunde, căci nu știam absolut nimic. Eram în ceață și simțeam că-mi scapă anumite lucruri. Nu reușeam să pun cap la cap mai nimic din ce se întâmpla și nici nu știam de unde să încep.

     Oricum nu e problema mea.

     Am gândit din nou.

     Sebah poate pleca și veni când vrea. Nu sunt mama lui, asistenta lui și, în niciun caz, nu fac parte din familia lui. Nimeni și nimic nu-mi dă dreptul să-l chestionez, cu toate că nu mă împac cu ceea ce se întâmplă.

     — Hazel!

     Strigătul Joannei îmi întrerupe șirul gândurilor și mă trezesc căutând-o cu privirea. O zăresc alergând în direcția mea într-o manieră dezordonată, ce-i trădează agitația. Îmi simt palmele transpirând, probabil din cauza faptului că starea ei de agitație m-a cuprins și pe mine, apoi mă încrunt și înghit în sec.

     Simțurile mele au intrat în alertă.

     — Joanna? am întrebat confuză, continuând s-o urmăresc alergând cu viteză înspre mine.

     Odată ajunsă în dreptul meu, aceasta s-a aplecat și și-a sprijinit mâinile de genunchi, răsuflând greoi, de parcă tocmai alergase la cel mai lung maraton din viața ei. Am prins-o de umeri și am ridicat-o încet, astfel încât să ajungă în poziția normală, apoi am așteptat impacientată să se liniștească, pentru a putea vorbi.