Adevăr sau joc psihic? O ficțiune despre Jeff the Killer [ÎN CURS DE EDITARE]

Capitolul 7

Nu înțelegeam cum reușea să cunoască fiecare detaliu, momentul precis în care să scrie bilețelele, contextul în care le lăsa, totul. Îmi era imposibil să concep de ce îmi trimitea mesaje doar mie și de ce continua să mă provoace, chiar dacă a dispărut. Simțeam că totul era o manifestare de lașitate. Nu avea curajul să se înfrunte direct cu mine, așa că se ascundea în spatele unor bilețele. Mă enervau și nu înțelegeam mesajul din spatele lor. De ce menționa întotdeauna somnul? Îmi era teamă că vrea să mă transforme într-o victimă, să adaug încă un nume în lista sa de prieteni distruși.

Pe parcursul călătoriei spre munte, privirea mea era captivă de peisajul care se derula în viteză. Copacii, odată frumoși și impunători, deveneau doar niște forme neclare, estompate, pe măsură ce treceam pe lângă ei. Frumusețea lor se dilua în blurul din fereastra mașinii, aducându-mi doar o stare de confuzie și frustrare. Erau un simbol al normalității care părea din ce în ce mai departe, în contrast cu tumultul și teroarea din mintea mea.

Natura, în toată splendoarea ei, este o capodoperă de neprețuit. Când privim peisajele sale, observăm culori care fascinează pictorii, forme de stânci și munți care încântă arheologii și arhitecții, și câmpuri verzi care adăpostesc o varietate de viețuitoare. Aceste minuni naturale sunt, de multe ori, subestimate și distruse de oameni, care nu reușesc să aprecieze frumusețea și armonia lor.

În loc să ne bucurăm de darurile naturale așa cum sunt, ne complicăm existența prin distrugerea acestora. După ce le distrugem, regăsim adesea regretul și dorința de a reînvăța ceea ce am avut, dar am pierdut. Acest comportament reflectă o tendință umană de a nu accepta realitatea, de a nu fi mulțumiți cu ceea ce avem și de a căuta mereu mai mult. În loc să acceptăm și să apreciem ceea ce ne oferă natura, tindem să adăugăm sau să eliminăm elemente din viața noastră, considerând că întotdeauna mai există ceva mai bun.

Este trist că oamenii adesea nu își recunosc greșelile și dau vina pe circumstanțe externe în loc să se uite la propriile acțiuni. Ne strică propriile vieți și apoi căutăm motive externe pentru problemele noastre. Avem liberul arbitru, dar nu întotdeauna știm să-l folosim corect. În timp ce animalele acționează instinctual, fără gândire rațională, oamenii au oportunitatea de a reflecta și a planifica, dar adesea nu o facem.

Animalele nu poluează, nu aruncă gunoaie și nu distrug mediul înconjurător. Ele trăiesc în armonie cu natura, fără a căuta să o transforme sau să o distrugă. Diferența majoră dintre noi și ele este că ne-am obișnuit să avem totul la îndemână fără a depune eforturi reale. Ne este mai ușor să distrugem și să consumăm fără a reflecta asupra impactului acțiunilor noastre.

Tristețea nu provine din lipsa oportunităților, ci din incapacitatea noastră de a le valorifica și de a ne folosi de ele pentru a progresa. În loc să evoluăm ca specie, adesea stagnăm, repetând aceleași greșeli și ignorând lecțiile pe care natura și experiența ne oferă. Este esențial să recunoaștem aceste probleme și să începem să ne schimbăm atitudinea, să apreciem și să protejăm ceea ce avem, în loc să distrugem și să regretăm. Doar așa vom putea avansa și vom învăța să trăim în armonie cu noi înșine și cu lumea înconjurătoare.

Mi-am scuturat capul ușor și m-am uitat atent la Tom, analizându-i trăsăturile. Chiar nu era un băiat urât. Avea o privire calmă și caldă, care inspira siguranță și încredere. Am întors din nou capul și am văzut aceeași imagine ștearsă înaintea ochilor mei, cum copacii și peisajul se blurau pe măsură ce ne deplasam.

I-am spus să conducă cu grijă, temându-mă de vreo prostie sau accident catastrofal. Mă simțeam neliniștită, așa că am încercat să-i transmit cât mai clar grija mea.