Adevăr sau joc psihic? O ficțiune despre Jeff the Killer [ÎN CURS DE EDITARE]

Capitolul 1

Acum 10 ani:

Era o zi caldă și însorită de vară, una dintre acele zile care îți insuflă un sentiment de libertate și joacă. În camera mea, mă distram jucându-mă cu păpușa mea preferată. O pieptănam cu grijă, încercând să îi aranjez părul exact așa cum văzusem că făcea mama cu mine. Îi schimbam rochițele, uneori mă răzgândeam și o îmbrăcam din nou cu altceva. Pentru mine, tot acest proces era o lume întreagă. Eram doar un copil și astfel de lucruri îmi ocupau mintea și timpul, fără nicio grijă.
Mama era la serviciu, ca de obicei. Avea un program care mi se părea bizar și greu de înțeles. Lucra în ture ciudate, uneori era acasă dimineața, alteori noaptea. Nu înțelegeam prea bine aceste lucruri complicate. "Treburile oamenilor mari," îmi ziceam, fără să mă gândesc prea mult la asta. La vârsta mea, toate aceste responsabilități îmi păreau atât de îndepărtate. Dar știam că într-o zi, când voi fi mare, voi înțelege și eu ce înseamnă să ai un serviciu și să te confrunți cu toate dificultățile pe care le aduce.
În casă, eram doar eu și tata. El trebuia să-și facă bagajele pentru o nouă deplasare legată de serviciu, iar atmosfera era una de plictiseală liniștită. Îl priveam cum își împacheta lucrurile, încercând să-mi ocup timpul. Îl iubesc foarte mult; pentru mine, el este cel mai bun tată din lume. Dar, din păcate, avea un viciu – obișnuia să bea. Nu înțelegeam de ce nu putea să renunțe. Observasem că oamenii mari aveau obiceiuri de care păreau să nu se poată desprinde – unii fumau, alții beau – dar în mintea mea de copil nu găseam logica din spatele acestor dependențe.
Când bea, tata și mama ajungeau mereu să se certe. Discuțiile lor erau tot mai frecvente, dar nu violente. Tata nu o lovea și nu o brusca, însă tensiunea dintre ei era evidentă. Pur și simplu nu mai păreau să se înțeleagă ca altădată. Fiecare avea propriile preocupări și, cu toate că ne strângeam seara în jurul mesei pentru cină, ceva se pierduse între ei.
– Vrei să te ajut cu ceva? l-am întrebat cu o voce plină de entuziasm, dornică să fac și eu parte din activitățile de "oameni mari".
Tata s-a uitat la mine și mi-a zâmbit ușor amuzat.
– Ce ar fi să-mi duci valiza la mașină, puștoaico? mi-a zis făcându-mi cu ochiul.
Am dat din cap fericită și am fugit cât am putut de repede, să nu-l las să aștepte prea mult după mine. Mi se părea o sarcină importantă, una care mă făcea să mă simt utilă.
– Poftim, tati, i-am zis mândră. Sper că ți-am fost de folos.
Tata m-a privit cu o căldură aparte și mi-a răspuns sincer:
– Mereu îmi ești de folos. Și să știi, chiar dacă mă mai cert cu mama ta, asta nu schimbă deloc iubirea pe care ți-o port.
– Promiți să nu mai bei cât vei fi plecat? Ca să nu-ți mai faci rău...
Tata s-a uitat serios la mine pentru câteva clipe și apoi a oftat ușor.
– Știi, scumpo? În lumea asta, uneori trebuie să-ți faci rău singur ca să poți rezista. Dar îți promit că o să încerc să nu mai fac asta.
– Mulțumesc, tati.
În acel moment, mama ajunsese și ea acasă. Ne-a însoțit până la mașină, unde tata și-a încărcat bagajele și ne-a salutat. După ce a plecat, mama a intrat în casă și mi-a spus că trebuie să ne facem și noi bagajele. Urma să ne mutăm la mătușa și unchiul meu. Am simțit o greutate în vocea ei când mi-a spus că nimic nu o mai leagă de casa aceasta. De mult timp, mama aștepta ca eu să termin școala, doar pentru a nu complica lucrurile și mai mult.
Era clar că lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel.

Începutul unei noi vieți era atât de aproape încât fiecare detaliu părea să capete o însemnătate aparte. Casele, străzile pline de oameni, magazinele mici și luminoase – toate îmi sugerau că această schimbare era mai mult decât o simplă mutare, era o ocazie să încep din nou, să îmi refac povestea fără umbrele trecutului.

Cu fiecare metru parcurs, parcă lăsam în urmă tot ce mă ținuse legată de vechea mea viață. Mă simțeam mai ușoară, mai pregătită să îmbrățișez viitorul care, pentru prima oară după mult timp, părea să fie plin de promisiuni și speranță. Totuși, gândul că mă așteptau provocări mă ținea atentă, știind că nimic nu va fi perfect din prima clipă.
Dar am învățat ceva important în toți acești ani: nu trebuie să mă las definită de pierderi sau dezamăgiri. Până la urmă, oamenii se schimbă, viața merge înainte, iar eu am șansa de a mă reinventa.