Iubire imposibilă 2: Povestea se reia

Imi e dor...

Din capitolele trecute...

"E prima oara cand am vandut o fata..." [...]

[...] Ochii mei erau impanziti de lacrimi, si de gandurile mele care negau realitatea, realitatea ca el fusese altcineva tot timpul asta. Imi era frica, eram disperata sa plec cat mai repede de acolo, dar nu aveam unde sa ma duc. [...] Eram singura, acum ca tot ce ma lega de Luke s-a dezintegrat... Ma uitam terifiata in toate directiile, nestiind unde sa o apuc, deja nu mai eram stapana pe mine, altcineva parca era.

Lacrimile se aglomerasera pe obraji, deja intrand in panica, eu nu mai fiind capabila sa gandesc limpede. Intreaga mea minte era incetosata de primele sale vorbe care ma descriau: "Nu stiu de ce, dar am vrut o fetita, pare mai distractiv, simt ca o sa ma distrez cu ea mult", dupa care rasul sau umplise cu teroare urechile mele.

[...] -Nu ma lovi! tip, acoperindu-mi capul cu bratele, fiind gata sa ii simt mana conectandu-se cu fata mea, sau corpul meu, iar el se opreste in loc, privindu-ma speriat.

-Nu te-as lovi in vecii vecilor, rosteste el cu ochii mari, cand eu ma ridic, inca fiind lipita cu spatele de zid.

-Dar pe ele le-ai lovit! [...]

-Nu e adevarat! Eu chiar te iubesc [...]

[...] Am pornit cat de repede am putut, imaginea cu el cazut la pamant, cu parul in pumni, tipand si plangand disperat continua sa se micsoreze in oglinzi, macinandu-ma mereu de atunci. [...]

Stiusem de la bun inceput, inca de cand imi petrecusem zi si noapte alaturi de el, ca nu trebuia sa il las sa devina centrul universului meu, sa ma las sa depind de el, si sa ma agat de prezenta lui ca un colac de salvare, si ca trebuia sa invat sa lupt singura impotriva greutatilor mele. Ii permisesem sa devina totul pentru mine, am ignorat avertismentele care ma atentionau sa stau mai departe, dar m-am lasat prada lui, prada minciunilor sale care inca ma fac sa cred, in continuare. [...]

[...] Voiam sa il urasc, insa inca il iubeam... [...]

[...] Mi-a luat cateva zile, parca cinci, pana sa realizez ca totul e real, si ca nu e vreo farsa, ca asta e viata mea defapt, si nu a unui personaj dintr-un film, sau dintr-o carte [...] Intrebarea e: De ce mai stau aici? [...]

[...] -Taci! Doar taci, bine! [...] Vreau sa ma desprind de tot ce inseamna durere, de tine. [...] Ai castigat, stai calm [...] Tot ce se intampla e din cauza ta...

[...] Lumea era prea dura pentru mine, nu suportam adevarul crud, dar preferam sa stiu ce insemn sincer pentru el: o partida pentru bani. [...] De cateva saptamani am ales sa stau in casa, ca un pusnic, cufundadu-ma in bautura, si in tigari, in fumul lor. A zis sa o las in pace daca o iubesc, iar ceea ce simt eu pentru ea e mai presus de dragoste [...] cel mai bine pentru ea sa ramana departe de mine. [...] Nu aveam sa il iert... Toata lumea era diferita de cum o stiam, totul era diferit de ceea ce crezusem. Parca toti purtasera masti, iar acum vopseaua acestora sarea, si trebuiau sa le dea jos, aratandu-si adevarata fata. Cum mai puteam crede in ceva?! Nimic nu imi mai dadea speranta, si nimic nu ma mai intarea, nu mai aveam pe nimeni, eram singura, si nu aveam cum sa mai lupt, armura mea de argint ruginise dupa atata timp si ploi, care cazusera pe ea, din ochii mei.

Insa, cu toate astea, nu m-as fi sinucis niciodata, am fost facuta sa indur, nu sa renunt. Nu aveam de cand sa las in urma tot ceea ce avea mai tarziu sa imi formeze un caracter de otel inoxidabil, urma sa strang din dinti, si sa suport tot namolul si toate pietrele pe care erau scrijelite mesaje dure, cu care se arunca in mine, urma sa zambesc, plangand in interiorul meu, si rugandu-ma sa pot sta sub un copac, inchisa in lumea mea pustie, si sa las lacrimile sa imi curete sufletul prea patat de suferinta... Urma sa fiu fericita, cu sau fara el!