LUKE

De ce m-am întors?

- Giulia, te-ai întors

A fost tot ce a putut spune.

Serios? Asta era? Ajunsese în halul ăsta din cauza unei despărțiri? Oricine ar fi fost aceasta Giulia, se pare că l-a distrus. Sau cel puțin așa părea. Îl priveam cu tristețe, îmi părea rău că nu eram eu persoana pe care voia să o vadă. Îmi părea rău că îl văd in halul ăsta, deși pentru mine era încă un străin.
Și cu toate astea, mă simțeam ciudat in preajma lui.

- Îmi pare rău...nu sunt Giulia. Îmi întorc privirea către lac uitându-mă la apa care parcă dansa pe adierea vântului.
- Și cine ești? Se șterge la ochi ridicându-se în fund.

De ce am simțit cum aceste cuvinte mi-au frânt puțin inima? De ce mă simt atât de confuză când sunt în preajma lui? Și de ce îmi pasă? Nu vreau să-mi pese, nici măcar nu își amintește de mine.

- Sunt Ellie... m-ai dus aca-
- Căcat! Da, îmi amintesc. Își ținea capul în palme încercând din răsputeri să evite soarele.
- Ce faci aici?
- De ce mă urmărești?
- Doamne! Ăsta e ultimul lucru pe care l-aș face. Nici măcar nu o sa îți răspund la întrebarea asta.
- Pleacă!
- Poftim? Am vrut doar să te aj-
- Ieși!

Mă uitam la el pe cât de șocată, pe atât de frustrată. Care e problema lui? Ar fi trebuit să-l las acolo dormind, să-l devoreze câinii.
M-am îndepărtat de bancă, de el, de lac, de parc, de tot ce ținea de ziua asta oribilă. Să se descurce singur, doar pentru că m-a dus acasă o dată nu înseamnă că mi-am întâlnit iubirea vieții. Mă si amuz, nici măcar nu cred în așa ceva, nu cred în acest lucru numit "iubire". Și ce e iubirea mai exact? De ce te-ai dărui cu totul unei persoane? De unde știi că acea persoană te vrea pe tine în totalitate și mai ales, ce siguranță îți oferă? Faptul că îți spune "te iubesc"? Faptul că îți cumpără flori din când în când? Faptul că te ține de mână? Nu, mulțumesc. Am fost și eu îndrăgostită o dată, am fost îndrăgostită până peste cap. Și cu ce m-am ales? Cu o inimă ruptă în mii de bucățele, cu amintiri pe care aș da orice să le pot uita, cu atâtea nopți nedormite de nici eu nu le mai știu numărul, cu atât de multe lacrimi încât nu-mi puteam da seama de unde mai curg, simțeam pur și simplu cum mă doare inima, cum mi se rupe sufletul, cum mă sufoc de dor, uram asta.
Dar din fericire nimic nu durează pentru totdeauna, m-am vindecat. Și m-am vindecat cu gândul că nimeni, niciodată, nu o să mă aducă din nou în acea stare.
Iar asta era o promisiune făcută de mine, pentru mine.

A vrut să plec, am plecat. Regret că l-am văzut rănit, îl compătimesc că se distruge atât de mult pentru o persoană. Consider că nimeni pe lumea asta nu merită să primească atâta iubire, nici măcar eu.

Ajunsă într-un final acasă, mănânc, pentru că sunt lihnită, iar apoi mă retrag în camera mea.
Gândesc prea mult. Am făcut o greșeală că l-am lăsat acolo? Oare se va descurca să ajungă singur acasă?
Parcă nici mâncarea nu a întrat cum a trebuit, încă simt un gol în stomac și un val de vinovăție mă acaparează fără să-mi dau seama.
Firar! De ce trebuie sa fiu eu aia de treabă întotdeauna? De ce nu pot să-mi văd de treaba și de viața mea?
Sunt atât de naivă încât vreau să mă întorc înapoi.

Normal că asta și fac. Îmi iau din nou ghiozdanul și mă îndrept grăbită spre ușă.

- Unde pleci iar? Aud vocea tatei ca pe un ecou în timp ce ies grăbită pe ușă.
- Afară? Îi strig înapoi fără să-mi întorc privirea.

Chiar nu era momentul pentru o discuție cu el, și chiar nu aveam chef să îi explic.
Am urcat într-un taxi regretând imediat decizia atunci când un miros puternic de tutun mă întâmpină să-l trag în piept. Minunat. Noroc că nu aveam mult de mers, trec cele 10 minute de stat în aerul toxic, îi plătesc șoferului care se uită strâmb la mine pentru că nu i-am lăsat bacșiș și cobor din mașină.
Alerg spre banca cu pricina și spre uimirea mea, Luke era încă acolo, în picioare, înconjurat de 3 băieți.
M-am oprit din alergat, inima mea s-a oprit din accelerat iar cu fiecare pas pe care îl făceam simțeam o ușurare. Oau, cineva chiar a venit după el.
Stând la câțiva metri de ei, corpul începe să-mi tremure atunci când realizez că de fapt cei trei băieți îl înconjurau ca el să nu poată pleca.

- Luke, ești bine? Țip fără să-mi dau seama că tocmai am spus aceste cuvinte cu voce tare.
S-au întors toți 4 deodată, fix în același timp cu frica pe care o simțeam până în măduva oaselor.
- Ce dracu?! Asta e gagică-ta?
Mârâie cel mai înalt dintre ei în timp ce un rânjet își face apariția pe fața lui.
- Nu! Tu ce cauți aici? Ți-am zis să nu mă mai urmărești! Pufnește Luke fixând-mă cu privirea.
- Eu.....

Atât am apucat să spun, o fracțiune de secundă a trecut și fără sa realizez, eram în spatele băiatului înalt lovindu-l cu pumnii pe unde apucam, plângând și țipând să îl lase pe Luke în pace.

- Ellie!
Strigă Luke uitându-se cum acel tip mă aruncă de pe spatele lui trântind-mă jos.
Nu puteam să mă ridic, stăteam paralizată și priveam cum doi dintre ei îl țineau pe Luke de mâini iar cel pe care am sărit, îi arunca pumni și picioare în toate părțile corpului.
Era horror. Îi dă un pumn cu toată forța făcându-l să se dezechilibreze și să cadă în genunchi. Tot ce puteam să fac era să îi implor să se oprească. Dar degeaba, era ca și cum nici nu eram acolo. Luke era în genunchi luând pumni și picioare, ochii lui albaștrii erau răvășiți, tricoul îl avea plin de sângele care nu se mai oprea din curs, buzele lui roșii erau acum mai aprinse, mai mari, mai umflate. Din ele îi curgea sânge și tot ce putea sa facă era să-l șteargă cu limba.

- Vă implor, opriți-vă! Îl răniți!
Strig în timp ce încerc să mă ridic.
- Ce-ai spus?
Se îndreaptă idiotul spre mine și fără sa conștientizez ce se întâmplă, mă trezesc cu o palmă peste față.
- Au! Țip iar el mă trage mai aproape de Luke.
- Data viitoare o luăm pe ea, nu pare o partidă așa rea până la urmă.
Spune ținându-mă de păr.
- Brad jur că-

Mă trântește lângă el, jos.

- Sper că ți-ai învățat lecția.
- Asta nu o sa rămână așa. Scuipă Luke

Și pleacă. De ce nu mai era nimeni în parc? De ce ar face cineva asta unor persoane? De ce dracu m-am întors?
Îmi șterg lacrimile în timp ce Luke mă ia în brațe și îmi așează ușor capul pe pieptul lui.

- De ce dracu te-ai întors, Ellie? Șoptește ușor dându-mi părul după ureche.
- Pentru că nu puteam să te las aici.
Îi răspund printre suspine.
- Nici măcar nu mă cunoști!
- Știu, sunt o proastă.
- Ești bine?
- Am avut și zile mai bune.

Chicoteste încet strângându-mă mai tare în brațe.
De ce nu mai simțeam durerea? De ce mă simțeam atât de bine în brațele lui? Atât de "în siguranță"...

- Haide, Ellie, te duc acasă.
- Poftim?