LUKE

Are probleme.

Iau telefonul din mâna lui Luke și văd că am 4 apeluri ratate de la tata.

- Căcat! Exclam învârtindu-mă prin cameră.
- Ce e? Mă întreabă apropiindu-se de mine.
- Tata, cum ce? Îmi ridic mâinile în aer evitându-i privirea.
- Nu te înțeleg.
- Normal că nu mă înțelegi, nici măcar nu mă cunoști! Exclam nervoasă.
- Și nici nu vreau! Contraatacă pe același ton.
- Foarte bine! Atunci de ce naiba m-ai adus aici?
- Habar n-am, probabil mi-a fost milă de tine.
- Milă? răbufnesc. N-am nevoie nici de mila ta și nici de tine!

Dacă băiatul ăsta se pricepe la ceva, acel lucru e să mă scoată din sărite. Nu există să îi fie milă de mine, mie mi-a fost milă de el, de asta sunt și aici, dar eu nu i-am dat niciun motiv să capăt asta din partea lui. Ce-i drept, nu i-am dat niciun motiv să se comporte așa cu mine de când ne-am cunoscut.

- Vreau să merg acasă. Spun aproape în șoaptă apropiindu-mă de el.
- Chiar te rog să pleci. Îmi răspunde așezându-se în pat.
- Te aștepți să știu să plec de aici de una singură? Tu m-ai adus, tu mă duci înapoi! Strig simțind cum o flacără îmi străpunge corpul spre fiecare nerv pe care îl am. Te rog, doar du-mă acasă și promit că o să te las în pace. Continui cu o voce cât mai joasă pe fiecare cuvânt.

Un oftat lung se aude iar Luke se ridică din pat. Nici măcar nu apucase să facă duș, arăta deplorabil dar chiar și asa, era atrăgător.
O ia înainte pe holul interminabil făcându-mă să îl urmez. Observ că nici nu am la ce să mă uit prin jur, erau doar uși de o parte și de alta a holului, o mică decorațiune agățată pe perete, un geam poziționat față în față cu camera lui Luke și cam asta era tot. Arată chiar trist, nu e de mirare că am de-a face cu o persoană atât de...tristă.
Coborâm scările rapid, jos se aflau sufrageria și alte uși închise, nu înțeleg de ce au atât de multe camere și cred că sunt mai curioasă să văd ce se află în spatele lor decât să merg acasă.

Ieșim pe poartă, mă așez pe scaunul din dreapta în timp ce Luke își aprinde o țigară și își vede de drum.
Sunt foarte sigură că nu vreau să am vreo legătură cu acest băiat. Tot ce am încercat de când l-am cunoscut a fost să îi fiu pe plac. Pentru ce? Eu de ce să fac asta iar lui să nu îi pese și să mă trateze ca pe ultima proastă? Eu și Luke suntem mult prea diferiți, și deși se spune ca extremele se atrag, la noi nu funcționează acest lucru. De câte ori încerc să mă apropii de el, se îndepărtează. De câte ori îmi dă impresia că s-ar putea deschide în fața mea, ceva îl face să se oprească la jumătate iar apoi, brusc, se retrage în lumea lui lăsându-mă cu ochii în soare. El chiar are nevoie de ajutor și din păcate, nu sunt eu cea care îi poate oferi asta.

- Ai de gând să cobori?

Fără să realizez când a zburat timpul, ne aflăm împreună la o stradă distanță de casa mea, măcar știa unde să mă lase. Mâhnită de faptul că m-a desprins din lumea viselor, dau din cap aprobator, deschid ușa mașinii iar când să cobor Luke mă prinde de mână.

- De ce nu spui nimic? mă întreabă confuz. Te-am supărat cu ceva?
- Tu vorbești serios? îi răspund șocată fără să încerc să-mi ascund expresia feței.
- Eu...da...chiar nu te înțeleg. continuă în timp ce își aprinde o țigară.
- Tu, Luke? Tu nu mă înțelegi? strig nervoasă și fără să-mi dau seama, din ochii mei căprui ca doua bomboane, șiroaie de lacrimi au început să curgă necontrolat. Ce mai exact nu înțelegi tu? Că de când ne-am cunoscut eu tot încerc să te cunosc în adevăratul sens al cuvântului? Sau că de fiecare dată când vorbim mă faci să mă simt ca un nimic? Și poți să îmi explici de ce uneori ești drăguț și aproape că mă faci să cred că îți pasă puțin de mine iar apoi te schimbi și din nou nu mai exist? Spune-mi Luke! De ce îți place să mă consumi în halul ăsta? Ce satisfacție bolnavă ai din asta?

Iau o gură mare de aer și încerc să mă calmez, abia dacă mai pot să respir și nu știu de ce, cu fiecare cuvânt scos pe gură simțeam cum ceva din interiorul meu se rupe.

- Ellie, eu... Eu nu știam că simți toate lucrurile astea. îmi răspunde aproape surprins de discursul meu trăgând adânc din țigară.
- Normal că nu știai, Luke, nici nu mă așteptam la alt răspuns. râd ironic. Hai mai bine să o lăsăm așa și pur și simplu să stăm departe unul de celălalt. continui ștergându-mi lacrimile pregătită să cobor de data asta.

Am coborât din mașină și am fugit spre casă lăsându-l pe Luke și strigătele lui în urmă. Era prea mult pentru mine ce se întâmpla, pe lângă faptul că eram confuză, nervoasă, plânsă, trebuia să mă pregătesc psihic pentru ce mă aștepta înăuntru. Ajung la ușă, stau un minut și îmi fac curaj să intru. Spre surprinderea mea, luminile erau stinse, era liniște, iar asta nu mă făcea decât să vreau să ajung mai repede în camera mea.
Fac câțiva pași iar apoi aud o voce, aceeași voce care m-a terorizat timp de 19 ani și care timp de 19 ani m-a făcut să cred că nu sunt în stare de nimic, că nu o să fac nimic cu viața mea, că sunt o proastă și alte lucruri pe care un părinte nu i le-ar spune propriului copil.

- Pe unde ai umblat toată ziua? mă întreabă tata apropiindu-se de mine.
- Am fost afară. îi răspund făcând un pas în spate.
- Cu cine?
- Cu niște prieteni.
- Care prieteni?
- Doamne! Chiar trebuie să știi mereu totul? Am ieșit cu niște prieteni și atât! răbufnesc fără să realizez cât am ridicat tonul.
- Nu ridica tonul la mine! continuă vizibil nervos.
- Știi ce? Ia mai lasă-mă! Îi răspund grăbindu-mă spre camera mea.

Am auzit din urmă un "lasă că stăm noi de vorba altfel", ceea ce m-a făcut să-mi dau ochii peste cap atât de mult încât eram surprinsă că îi mai am încă acolo.

Mă simțeam ușurată că în sfârșit am terminat toată povestea cu Luke, deja aveam destule probleme din cauza lui și nu voiam să măresc lista.
Mă arunc în pat, îmi închid ochii și încerc să nu mă gândesc la ultimele zile din viața mea.
Niciodată nu pot avea parte de un moment doar al meu, soneria telefonului meu îmi întrerupe gândurile făcându-mă să vreau să îl trântesc de toți pereții. Oftez adânc, îl deblochez iar poza Oliviei alături de un mesaj îmi întâmpină ochii.

"Mi-e dor de tine! Ne putem vedea mâine? Am foarte multe să-ți spun."

Serios? Ea m-a lăsat baltă și tot ei îi este dor de mine? De ce cred toți oamenii că mă pot trata cum vor ei iar eu o să rămân mereu acolo pentru binele lor?

"Sigur, o să te sun mâine când mă trezesc."
îi trimit înapoi.

În mod normal m-aș fi întrebat dacă e bine, dar în momentul de față cred că sunt doar curioasă de poveștile ei și atât.
Mă schimb de pantalonii scurți într-o altă pereche, păstrez tricoul lui Luke pe mine, îmi desprind părul și mă pregătesc să dorm. Mă simțeam obosită din toate punctele de vedere.
Mă întorc pe partea cu geamul care era deschis, draperia trasă, dar totuși ceva era ciudat. Nu era aceeași liniște cu care eram obișnuită. Ceva se lovea de draperia mea și încerca cu putere să-și facă loc în camera mea. Mă dau jos din pat și pășesc ușor spre geam. "Ce dracu?!" șoptesc simțind cum calc pe ceva mic care îmi rănește piciorul. Erau pietricele mici, cineva arunca cu pietricele mici în geamul meu.
Trag cu putere draperia iar un cap blond își face apariția de după mașina care era parcata în spatele casei mele, era Luke. Pur și simplu nu aveam niciun fel de reacție.

- Cred că glumești... spun în șoaptă.
- Îmi vreau tricoul înapoi! strigă încercând să-și abțină râsul.
- Ești bolnav! îi răspund înapoi arătându-i degetul mijlociu.