LUKE

Mai confuză ca niciodată.

O secundă, de atât am avut nevoie să conștientizez cum mi-a zis.
Mă trag mai în spate, mă lovesc de volan, privirea îmi rămâne fixată spre băiatul care se află constant în gândurile mele, răvășindu-mi fiecare sentiment.
Oare chiar mi-a spus acel cuvânt? Oare el realizează ce se întâmplă?
Îmi aruncă o privire confuză, albastrul ochilor lui fiind acum la fel de întunecat ca marea pe timp de furtună.

- Cum mi-ai spus? reușesc să-l întreb, pulsul crescându-mi cu fiecare cuvânt scos pe gură.
- Ellie, eu... nu asta am vrut să spun. îmi răspunde masându-și tâmplele.
- A, deci ai spus-o doar ca să faci sex cu mine? continui deschizând ușa din partea lui, încercând din răsputeri să ies afară.
- Rahat, nu, nici de asta nu am spus-o!

Reușesc să ies afară. Deși e cald, corpul mi se răcește instantaneu iar pielea mi se face ca de găină.
Tot ce îmi rămâne de făcut e să mă lupt cu afurisitele de lacrimi care vor sa curgă din moment în moment.

- Atunci de ce dracu ai spus-o? țip, te-ai gândit că poate sunt Giulia din nou? continui punându-mi mâinile în aer.
- Am spus-o pentru că așa mi-a venit. Nu credeam că are vreo relevanță.
Doar nu a spus asta.
-  Știi ce? De fapt ai dreptate, chiar nu are nicio relevanță.
- Bun, acum putem să ne întoarcem la ce făceam mai devreme?
- Ești un idiot, Luke.
- Nu te înțeleg, Ellie, mă vrei sau nu?
Coboară din mașină aprinzându-și o țigară. Fac un pas în spate șocată de câte rahaturi scoate pe gura aia păcătoasă.
- Uită de asta, Clinton, n-o să se întâmple a doua oară.
- Nu știam că îmi știi numele de familie, zâmbește în colțul gurii, ce altceva mai știi despre mine?
- Nu știi multe despre mine, îl privesc cu dispreț, nu te-a interesat decât să mi-o tragi și nu, nu mai știu nimic despre tine și nici nu-mi doresc.
- Așa gândești tu despre tine? Trage adânc ultimul fum din țigară rezemându-se de mașină.
- Du-te dracu, Luke!

Ce e în neregulă cu băiatul ăsta și de ce ajungem mereu să ne certăm? Nici măcar nu pot să-mi explic cum de era să fac sex cu el.
Plec. Îi întorc spatele arătându-i degetul mijlociu și pornesc spre nicăieri. Nu-mi pasă unde ajung sau ce mi se întâmplă, în momentul de față tot ce vreau e să uit.
Luke nu se deranjează să mă urmeze, aud câteva înjurături în spatele meu iar un zgomot puternic mă face să tresar. Mă gândesc că Luke probabil și-a lovit mașina, bănuiala îmi este confirmată când mă întorc cu coada ochiului și îl văd cu o mână în păr iar cu cealaltă pe capotă.

Nu mă întorc.
Și nici nu plâng.

Am plâns suficient pentru el iar noi nici măcar nu avem o relație. Nu știu nimic despre familia lui, nu știu ce are de gând să facă cu viața lui, am intrat în prea multe rahaturi din cauza lui.
S-a terminat.

Constat că ajung la o intersecție apropiată de casa mea, aparent nu am mers atât de departe pe cât credeam. Mă opresc la un non-stop iar fără să-mi dau seama ma trezesc cu un pachet de țigări în mână. Mă așez pe prima bordură pe care o văd, îmi aprind o țigară și privesc în gol. Ochii îmi sunt goi, aș vrea să plâng, aș vrea să mă descarc cumva, nu vreau să mă întorc la vechea Ellie.

- Învață-mă și pe mine.
- De ce te-aș învăța prostiile astea? Mă privește Sabrina amuzată.
- Pentru că sunt destul de mare.
- Ai măcar 15 ani, Ellie? râde ușor, tot grupul ei de prietene uitându-se acum la mine.
- Am 13, îi răspund dezamăgită.
- Haide vino. Uite cum facem: o să tragi din ea încet iar apoi inspiri aer, ca și cum te-ar prinde maică-ta, înțelegi? O bufnește râsul, iar apoi îl ții acolo o secundă, și după asta, constați că de fapt nu te-a prins nimeni și expiri ușurată. Ai înțeles?
Le privesc pe celelalte fete rușinată, ele mă privesc amuzate.
- Am înțeles, cred.
Trag adânc din țigară uitând toată explicația Sabrinei, mă înec cu fum în timp ce o tuse îmi acaparează gura.
- Ce naiba am făcut? Reușesc să întreb panicată.
- Tocmai ai tras din prima ta țigară. Îmi răspunde Sabrina ciufulindu-mi părul.

"Viața era mai simplă atunci" spun în șoaptă trăgând adânc din țigară. Un zâmbet își face apariția pe fața mea odată cu lacrimile care încep să curgă rând pe rând fără oprire. Țigările se duc una după alta, timpul trece și el iar eu rămân nemișcată.

- Pot să stau și eu?

Luke își face apariția lângă mine, nici măcar nu știu pe unde a venit, simt un fior în tot corpul dar nu reacționez.

- N-ai decât, îi răspund sictirită.
- De ce plângi? Mă întreabă așezându-se lângă mine.
- Nu-i treaba ta, Luke, ce mai vrei?
- Nu știam că fumezi, mă privește îngrijorat.
- Ți-am zis Clinton, nu știi nimic despre mine, râd ironic, acum îmi spui ce dracu vrei?
- Mama mea a suferit un accident de mașină când eu aveam 12 ani-
- Luke, nu trebuie să faci asta, îl întrerup.
- Eu nu eram în mașină, probabil dacă ma aflam cu ea, nu mai eram aici acum, rade ironic. Nici măcar nu a fost vina ei, știi? își aprinde o țigară, dar ce crezi, accidentul ăla nenorocit a terminat-o pe viață.
- Îmi pare rău, îi șoptesc ușor fixându-l cu privirea.
- Da, și mie îmi pare rău. Uneori nu își amintește de mine, lacrimile îi inundă ochii, dar nu pentru că nu vrea, ci pentru că nu poate. Știi cum e să mă uit în ochii ei și să nu mă recunoască? Să o privesc în scaunul ăla cu rotile constant și să știu că femeia asta nu mai poate face nimic să fie iar normală?
Sufletul mă doare, nu știu ce să îi spun, vreau doar să îi alin cumva durerea, nu vreau să-l mai văd vreodată rănit.
- Îmi pare atât de rău, Luke, îi spun punându-mi capul pe umărul lui, mâinile mele micuțe cuprinzând-i corpul.
- Nu am nevoie de milă, Ellie, își șterge fața, aș fi avut nevoie ca tata să nu ne părăsească. Aș fi avut nevoie de o familie normală. Nu pot descrie în cuvinte durerea pe care o simt când ma uit la mama, sau ura pe care o simt față de tata, dacă-l pot numi așa.
Nu-mi pot imagina copilul din el trecând prin astfel de tramue, inima mi se sfâșie de durere.
- Eu sunt aici Luke, îi spun printre lacrimi, eu n-o să plec.
Mă privește trist, din ochii lui albaștrii ca cerul curg valuri de lacrimi, îmi zâmbește ușor ținându-mă de mână.
- Știi, mama e plecată în străinătate de când aveam 10 ani, nici nu-mi amintesc de când n-a mai fost acasă de ziua mea, râd ironic, eu stau cu tatăl și fratele meu. Nu pot să zic că îi urăsc, dar nici nu îi iubesc, ce-i drept urăsc să stau cu ei, uneori o judec pe mama că m-a lăsat aici, iar la finalul zilei n-am pe nimeni.
Își încrucișează degetele cu ale mele.
- Știu că nu există nicio parte bună în povestea ta și Doamne, îmi pare teribil de rău, și poate sună egoist dar tu Luke, tu o poți îmbrățișa pe mama ta, tu o poți vedea oricând, în schimb eu, nu am pe nimeni apropiat lângă mine.
Lacrimile încep să-mi curgă din ochi asemenea unor ploi torențiale de vară, capul îmi cade în poala lui Luke iar suspinele pun stăpânire pe mine.
- Singura persoană pe care o iubeam, Sabrina o chema, nu mai e, reușesc să spun abia respirând.

Luke mă ia în brațe fără să-mi spună nimic, fără să aștepte ca eu să îi mai spun ceva. Mă strânge atât de tare încât simt cum părți din mine se reunesc, părți care nu aveam habar că există.
Și nu îmi dă drumul.
Nu cred că îmi doresc să facă asta vreodată.
Acum sunt mai confuză ca niciodată.

Rămânem așa timp de câteva minute iar apoi, brusc, căldura pe care am simțit-o se evaporă instant când Luke decide să-mi dea drumul.

- Haide să-ți arăt ceva.