LUKE

Nu te vreau în preajma mea.

Cobor din mașină.
Am închis portiera, am făcut doi pași spre ușa casei mele, și m-am întors. Am vrut să mai privesc o dată străinul care tocmai mi-a acaparat mintea. Dar era prea târziu, nu mi-a luat mult să mă dezmeticesc, însă Luke era deja plecat. Nici "noapte buna", nici "mi-a părut bine", nici nimic. A accelerat cu putere și dus a fost. A lăsat în urmă un val de fum negru, îmbibat acum în hainele mele, care parcă mă făcea să plutesc după el.

Intru în casă, fac repede un duș și mă trântesc în pat. Toată lumea dormea, măcar acum știam că sunt amândoi acasă.

Ok. Ce-naiba-a-fost-asta? Mă întreb. Oare să fiu atât de naivă și chiar să vreau sa aflu mai multe lucruri despre acest băiat? De ce aș vrea să fac asta? Oare dacă era prietenos cu mine mai aveam dorința asta arzătoare până la os de a-l cunoaște?
O mie de întrebări îmi treceau prin minte. Mă simțeam penibil, cum e posibil să întâlnești o persoană, să se comporte cu tine ca și cum ai fi ultimul om iar pe tine să te fascineze acest lucru?
Nu. Nu era de mine. Încetează să te mai gândesti la asta, îmi repet de câteva ori. Nu s-a întâmplat absolut nimic.

Zis și făcut. Am adormit într-un final iar a doua zi uitasem pur și simplu ca există o persoană pe nume...Nici nu vreau să pronunț acel nume stupid.
Astăzi nu voi merge la facultate. Intru în bucătărie, fac două cafele, le las pe masă și dau să o sun pe Olivia.
Nu apuc să deschid telefonul că două bătăi nu foarte puternice se aud în ușă.

- Bună dimineața, este ziua cafelei! Îmi spune entuziasmată în timp ce mă ia în brațe.
- Neața, te așteptam deja. Îi răspund eu schițând un mic zâmbet.
- Ești singură acasă?
- Din fericire da, intri sau ce faci?

Ne luăm cafelele, urcăm în camera mea, mă fac că aranjez puțin patul și ne așezăm. Îmi plăcea ziua asta, era acea zi din lună în care ne vedeam amândouă și pur și simplu stăteam să vorbim. Nu la cafenea, nu în club, nu la mall, ci acasă la una dintre noi. Era relaxant.

- Și? Ai de gând să îmi povestești despre Mark?
Oftează - E...complicat.
- Cum adică e complicat? Vreau să știu cum ați ajuns iar împreună. Tresar nervoasă.
- Bine, bine, îți spun.
- Te ascult.
- S-a întâmplat acum două săptămâni când am primit un mesaj de la el în care îmi spunea că vrea să vorbim. Inițial l-am ignorat, normal. Dar a insistat cu mai multe mesaje, mă implora să îl ascult, îmi spunea că e urgent. Am zis bine, ce aveam de pierdut? I-am răspuns, l-am întrebat despre ce e vorba și m-a sunat.
- Serios? E atât de inapt încât nu a putut continua conversația prin mesaje? O întrerup cu o expresie ștearsă pe față, deloc surprinsă de ce aud.
- Lasă-mă să termin.

Asta am și vrut, să aud toată povestea. Însă telefonul ei vibra încontinuu.

- E ok, răspunde.
- E Mark. Trebuie să...plec.
- Normal că trebuie. Dezamăgirea mi se citea pe chip și nici nu mă străduiam să ascund asta.
- Iartă-mă, Ellie. Știu că sunt o prietenă oribilă, nici nu te-am întrebat cum te-ai descurcat aseară. Îmi spune fără să mă privească, ci doar grăbită să-și strângă lucrurile și să plece.

Și a plecat, nici nu m-am obosit să îi răspund sau să îi accept scuzele. Rămasă singură, cu mai mult de jumătate de cană de cafea în mână, mă gândeam ce să fac. Să stau acasă? Parcă nu aveam chef.  Să merg la mall? Nici atât.
O să merg în parc, e umbră iar o plimbare chiar mi-ar face bine.
Mă schimb de pijamale, îmi iau rapid o pereche de pantaloni scurți negri, un tricou alb lălâi, teneșii, îmi strâng părul și ies pe ușă.
Noroc că pot să merg pe jos, parcul este foarte aproape, și chiar dacă n-ar fi, pe lângă faptul că îmi plac plimbările lungi, clar prefer să merg pe jos decât să suport toti împuțiții din autobuz.
Trec în jur de 15 minute în care am încercat să nu mă gândesc că oficial am rămas fără cea mai bună prietenă, și ajung în parc.

Exact cum mă așteptam. Pace, liniște, răcoare și umbră.
Iubesc să mă plimb. Iubesc să pot admira copacii, să miros iarba, să aud păsărelele cum ciripesc, să simt cum adie vântul, să fiu una cu natura.
S-ar putea spune că sunt chiar de modă veche. Dar nu regret nimic.
Mă plimb când pe o alee, când pe alta, când pe lângă lac, când printre copaci.
Mă simt așa inocentă, sper ca acest lucru să nu dispară niciodată din mine.
Mă hotărăsc să mai merg o dată pe lângă lac, iar apoi să merg acasă, nu de alta dar a trecut deja o oră iar afară începe să fie o căldură de nesuportat.
Merg în lumea mea pe marginea lacului și văd din ce în ce mai aproape niște sticle goale de alcool, o bancă veche și bătrână, pachete de țigări goale, și un băiat care dormea pe bancă.
Din instinct, mă apropii pentru a vedea dacă totul este în regulă. Cu fiecare pas pe care îl făceam, realizam că asta nu e chiar o idee bună. Mă apropiam din ce în ce mai mult și simțeam că vreau să alerg. Nu voiam să cred că era cine credeam eu că e. Același tricou albastru, aceeași blugi negri, aceeași jachetă din piele folosită acum pe post de pernă, acelasi păr blond, răvășit acum, și aceeași persoană care mă rugam să nu fie. Am ajuns lângă el, tremur. De ce tremur? Pentru că e o reacție normală când vezi un om care doarme leșinat pe o bancă, în parc? Pentru că îmi era frică? Nici nu știu de ce îmi era frică. Încerc să mă stăpânesc, îmi șterg palmele transpirate de pantaloni, iar cu mâna pe umăr îl mișc ușor pentru a-l trezi.

- Luke... îi șoptesc șocată. Trezește-te.
Niciun răspuns.
Oftez adânc, speriată - Luke, te rog, ce-i cu tine aici?
Lacrimile pun stăpânire pe mine iar din ochii mei mari, se varsă încet încet râuri pe care nu le pot controla în niciun fel.
- Mh... mormăie.
E un semn bun, îmi spun în minte.
- Deschide ochii, te rog. Îi spun ștergându-mi afurisitele de lacrimi.
Își deschide ochii cu greu, pe jumătate. Mai degrabă între-deschiși, iar dacă nu plec mai repede de aici, mirosul de alcool din aer mă va aduce în aceeași stare ca a lui. Se chinuie din răsputeri să își fixeze privirea spre mine, iar eu nu știu cât mai pot suporta atâtea emoții deodată.

- Giulia...te-ai întors.

A fost tot ce a putut spune.