LUKE

Mă consumă.

- Haide, Ellie, te duc acasă.
- Poftim?
- Am zis sa-
- Nu, am auzit ce-ai zis. Mă ridic nervoasă. Cum adică să mă duci acasă? Nici măcar nu o să-mi explici ce s-a întâmplat? Țip la el ridicându-mi mâinile în aer.
- Nu e treaba ta. Îmi răspunde pe un ton degajat în timp ce își aprinde o țigară.
- Ești bolnav! Strig șocată. Oamenii ăia te-au bătut și efectiv m-au bătut și pe mine și nu o sa-mi spui ce dracu a fost aia?
- Nu. Nu te-am pus eu să vii după mine.
- Știi ce? Cred că asta meritai de fapt, îmi pare rău că m-am întors și că am fost eu victima colaterală în rahatul în care ești tu băgat. Îi spun în timp ce îmi ridic ghiozdanul de pe jos dând să plec.

Cine se crede el? Crede că poate să se comporte cu mine cum are el chef iar eu o să îi fiu supusă? De fapt cred că e bipolar, nu există să mă ia în brațe iar peste un minut să-mi vorbească așa. Îmi pun ghiozdanul în spate pregătită să mă car dracului de aici, dar nu apuc să fac doi pași că o mână puternică o prinde pe a mea. Pentru o sclipire de timp, am simțit cum mă completează ceva, cum ceva îmi invadează sufletul răscolind fiecare părticică din mine, fără ca eu sa pot împiedica acest lucru. Am simțit cum acel ceva s-a întors după atâta timp acasă. Nici măcar nu știam ce era "acel ceva", simțeam pur și simplu familiaritate. Oare era același sentiment și pentru el?

- Ce mai vrei, Luke? Îi spun în timp ce ma întoarce cu fața spre el, evitând-i privirea.
- Poți să nu spui nimănui despre ce s-a întâmplat? Mă întreabă ridicându-mi bărbia în sus făcând ca privirile noastre să se intersecteze.

Nu pot să cred că îmi cere asta. Aș putea să mă duc pur și simplu la poliție să se facă dreptate. Dar pe de altă parte, ceva îmi spune să îmi încerc norocul și să folosesc asta ca pe un avantaj... Sau mai degrabă ca pe un șantaj.

- Bine, cu o condiție. Îi răspund încercand să nu mă pierd în ochii lui albaștrii ca oceanul. Aș putea înota în valurile de sentimente pe care le simt când ma uit la el.
- Care? Mă întreabă scoțând altă țigară din pachet.
- Vreau să-mi spui cine este Giulia și de ce ai crezut că sunt ea?

S-a schimbat la față. Albastrul senin și roșiatic din ochii lui s-a transformat acum într-un cer acoperit de nori care anunța o furtună pe care am pornit-o singură. Nu pot să înțeleg de ce ma afund mai mult în povestea asta cu el, băiatul ăsta clar are probleme și nu e de mine. Și-a mutat privirea în jos trăgând cu și mai multă putere din țigara care parcă nu se mai termina.

- E fosta mea. Pufnește aruncând chiștocul pe jos.
- Păi și? Ce s-a întâmplat? Continui curioasă, ochii mei mărindu-se vizibil, chiar mi-a răspuns la întrebare.
- Păi și atât. Mai departe nu e treaba ta, cum ți-am mai spus. Exclamă nervos întorcându-și spatele către mine și lăsându-mă în urmă.

Din nou, care e problema lui? De ce este atât de închis în el și de ce nu dă nimănui nicio șansă? Nu o șansă la o relație, ci una ca să fie ascultat, înțeles, sfătuit, ca cineva să fie acolo pentru el. Merg în spatele lui hotărâtă să nu mai cedez așa ușor de data asta, doar nu am trecut prin bătaia de mai devreme degeaba.
Eram singurii oameni din parc cu hainele murdare. Și nu hainele erau problema, Luke era singurul băiat din parc cu ochii vineți și umflați, cu buza spartă, cu pete de sânge pe față și pe haine, dar mai presus de atât, cu țigara în gură. Arata ca ultimul boschetar. Nu eram nici eu mai departe, părul îl aveam pe jumătate prins, cealaltă jumătate atârna pe unde avea ea chef, hainele le aveam prăfuite, o parte din față o aveam umflată, și mergeam în spatele unui om ca un copil când vede ceva ce îi place mult.

- Vreau doar să-mi spui ce s-a întâmplat.

Fără să-mi dau seama am ieșit din parc. Începeam să atragem priviri și deși Luke mă ignora și încerca să-mi lase impresia că nu îi pasă, pur și simplu puteam să simt că nu e asa.

- Cât ai de gând să mă mai ignori? Îl întreb iritată.
- Ești stresantă și mă enervezi. Îmi răspunde sec, văzându-și de drum.
- Și tu ești un arogant nesimțit și nerecunoscător. Tot ce ți-am cerut a fost să-mi spui cine e ea, dacă despre incident nu ai de gând să-mi explici. Și știi ce? Nici măcar n-
- Și atunci de ce te mai ții după mine? De ce dracu te-ai întors și de ce dracu încă ești aici? Mă întrerupe brusc întorcându-se spre mine.
- Eu... Mai bine plec.

Îmi ridic capul să mă uit în jur și eram într-o parcare. Ajunsesem lângă mașina lui Luke și nici n-am realizat cât de mult ne-am îndepărtat de parc. Nu vreau să-l mai las să mă calce în picioare. În puținele dăți în care l-am văzut m-a făcut să simt o mie de lucruri, o mie de nervi, o mie de sentimente, o mie de frustrări, o mie de trăiri.

Se urcă în mașină. Rămân afară în căldura arzătoare încercând să-mi dau seama cum să plec din partea asta a orașului.

- Urci sau ce faci?

Aceeași voce familiară care mi-a intrat până în măduva oaselor mă cheamă spre ea.
Nu îi răspund, mă urc pur și simplu, trântesc ușa și mă uit pe geam. Nici măcar nu mă interesa unde mă duce, mai rău de atât nu putea fi.
Pornește radioul și o melodie tristă de dragoste își face apariția.

- De ce asculți căcatul asta? Îl întreb în timp ce opresc muzica.
- Nu-mi atinge lucrurile! Exclamă nervos pornind radioul la loc, dar la un volum mai mic.

Eram secată de orice putere pentru a continua discuția asta. Băiatul asta ma consuma pe dinăuntru și nici măcar nu realizam asta. Am ales să îl ignor și să mă uit în continuare pe geam. Nu îi mai ating lucrurile, nu îi mai pun întrebări, îl las ca pe el, doar să se termine o dată ziua asta.

- Numele ei încă îmi rănește inima.