𝚃𝚎𝚊𝚛🦋

ℙ𝕒𝕣𝕠𝕩𝕪𝕤𝕞

Yoongi pov.

Tot drumul, Jimin nu și-a putut abține tremuratul. Din momentul în care, absent, a îmbrăcat hainele aduse de Beomgyu și a urcat în mașină alături de noi, până când am ajuns la spital. Am rezolvat din avans lucrurile, așa că Namjoon fusese întâmpinat de la intrare cu o targă și câțiva medici și asistente. În continuare, am fost puși să așteptăm și să fierbem la foc mic pe culoarul îngust, pe scaunele acelea inconfortabile.

–Îți este frig?
Dădu slab din cap în semn de negare.

Urmă o liniște apăsătoare pe care voiam s-o evit cu orice preț..

–Va trebui să-l anunț pe Jin hyung.

... pentru că liniștea mi-ar fi lăsat să curgă libere gândurile negre pe care mă forțam să le țin închise..

–Ar trebui să știe și el ce se întâmplă.

... iar mintea mea ar fi cedat haosului.

–J-Jin hyung și Hobi hyung sunt la mine în apartament. Cred că dorm la ora asta.

Mi-am verificat ceasul.
–E 4:46. Probabil.. Dar tot trebuie să afle..
–Oh, nu! fața lui se albi. T-Tae!
–E în regulă. Ultima oară când l-am văzut era cu Jungkook, deci precis e în siguranță.

Asta mă face să mă întreb de ce Kook nu a fost prin preajmă când am evacuat cafeneaua. O grija în plus și mai multe semne de întrebare, dar nu voiam să-l îngrijorez mai mult pe Jimin, așa că am tăcut.
–B-Bun... se mai calmă puțin, dar prea puțin ca să fie notabil.

Băieții vorbeau tăcuți într-un colț mai retras, rezolvând restul lucrurilor pe care le-am dat de făcut.
Cei cinci puști ajunseseră dintr-o greșeală ireversibilă în postura de membri ai mafiei.

Erau prea mici ca să facă față, dar, hei, nu-s eu cel care ar trebui să vorbească, atâta timp cât am început să mă ocup cu lucruri ilegale din liceu. Măcar ei au avut decența de a se băga în bucluc când au devenit majori, adică acum aproape 3 ani.
Ideea e că am văzut potențialul din ei, asta e clar. Așa că i-am luat sub aripa mea și i-am ajutat să supraviețuiască acestei lumi nemiloase. Prin urmare, am dobândit atât 5 oameni de încredere, cât și 5 amici.
Prin devotamentul lor, au ales să rămână sub comanda mea chiar și după ce m-am retras, lucru pentru care le voi fi mereu dator.

–Cum a rămas cu petrecerea?de data asta el rupse tăcerea.
–I-am trimis pe toți acasă.. am surâs amar. Sau la spital... ultima parte a fost șoptită.
–O-Oh..
–Totul va fi bine.

Încercam pentru a mia oara să-l consolez .

–Cunosc medicii de aici. Sigur vom primi repede vești bune.

Sau mai degrabă încercam să mă conving pe mine însumi.

M-am panicat puțin când nu am mai primit nicio replică din partea lui.
–Jimin..?

–A-am fost acolo, d-dar n-am putut să fac absolut nimic. Am văzut c-cum... cum era la pământ înconjurat de toți oamenii aceia..Într-o baltă de sânge.. Ș-și totuși, n-am putut să ajut cu nimic.

Rostea cuvintele bâlbâit, încercând să se lupte cu lacrimile și vocea ce i se frânge cu fiecare sunet scos.
Și simțeam cum vina mă consuma pe interior. Știu că nu este vina mea, dar asta nu schimbă faptul că am implicat un om inocent în toată povestea asta. Mai ales pe Jimin.

Așa că mi-am adunat toată stăpânirea de sine și i-am apucat ferm umerii, întorcându-l cu fața la mine și privindu-l drept în ochi cu toată sinceritatea și seriozitatea.