Am fost cea mai mare fană a ta

Capitolul 2

         După ce am aterizat, mi-am adus aminte de sfaturile doamnei Reed, așa că l-am sunat pe Nik. Normal că nu mi-a răspuns, așa că i-am lăsat un mesaj:

        "Hei, Nik! Eu acum m-am mutat în Londra și nu cred că o să mă întorc prea curând. Dacă treceți cumva pe aici, chiar aș vrea să îmi dați un semn, deoarece am atâtea întrebări să vă pun."

       Acum tot ce îmi rămâne de făcut e să aștept, dar sunt obișnuită cu asta. Adică numai asta fac de 5 ani. Aștept, aștept și iar aștept după ei.

         Iau un taxi până la adresa la care se afla căminul. Londra arată superb noaptea. Observ universitatea la care urma să merg, iar la nici 5 minute, ajung la cămin. Taximetristul s-a oferit să mă ajute cu bagajele, însă i-am spus că totul e ok și că mă descurc.
        Imediat ce am deschis ușa camerei în care se presupune că voi petrece cei mai frumoși ani ai vieții mele, mă întâmpină o fată înaltă, brunetă cu părul creț și un zâmbet foarte larg pe față.

         —Oh my god! Nu-mi vine să cred că vom fi colege de cameră! Sunt super încântată să te cunosc! Tu trebuie să fii Everleigh, nu? Eu sunt Naomi! strigă ea cu cât se poate de mult entuziasm.
         —Bună, Naomi! zic eu atât de încet, încât nici nu cred că m-a auzit.
         —Nu fi așa timidă! Vom fi colege de cameră patru ani! Trebuie să ne cunoaștem mai bine! Da, știu pot fi foarte zgomotoasă, iar chestia asta sperie oamenii în general! răspunde ea, foarte rapid.
         —Nu, pari o fată foarte bună și îmi plac persoanele mai zgomotoase, însă abia ce am ajuns și simt nevoia să stau puțin! zicând asta, m-am așezat pe un pat și încep să analizez pereții. Deja își lipise niște poze cu prietenele ei și își aranjase lucrurile prin cameră.

         După 10 minute în care eu și Naomi ne-am prezentat una celeilalte, am început să despachetez, când dintr-odată i-a sunat telefonul. Când am auzit melodia lui Martin, am rămas blocată. Nu știu de ce eram așa de șocată. Până la urmă, este un artist internațional.

          —Ăm... ești genul de persoană care preferă să aibă telefonul pe silențios? mă întreabă Naomi serioasă. Adică preferi să ținem amândouă telefoanele pe silențios când suntem în cameră?
         —Nu,nu... Sincer, am o mică problemă cu Martin... ceva personal.
         —Ceva personal? Îl cunoști?
         Mă apuc să îi spun toată povestea și, după o oră și zeci de mii de întrebări primite de la Naomi, se pare că am lăsat-o fără cuvinte.
        — Pentru prima dată în viața mea, nu știu ce să zic. Nu credeam că Martin ar putea fi un om atât de nesimțit! Eu te-aș sfătui să nu mergi la nici o întâlnire cu ei doi.
         —Nu pot să spun chiar că e nesimțit. Eu i-am zis că vreau să merg. Vreau să le cer explicații. Vreau să aud justificările lor. De ce nu m-au sunat? De ce nu mi-au dat niciun semn de viață de când au ajuns în SUA?
          Fără să realizez, am început să plâng, iar Naomi mă cuprinde într-o îmbrățișare.

         —Nu mai plânge! Hai să mergem într-un club din apropiere! Am citit mai devreme review-urile unuia și cred că te va face să uiți de Peters!

         Mă îmbrac într-o rochie galbenă care îmi ajungea până la genunchi, cu niște pantofi negri, iar pe deasupra îmi iau o geacă neagră. Naomi purta o rochie cu foarte mult sclipici albastru deschis, iar în picioare niște pantofi albaștri închiși. Se uita la mine entuziasmată.
         — Pregătită pentru karaoke party?
      Karaoke? N-a zis nimeni karaoke. De ce karaoke?
        — Taie "karaoke"! îi răspund eu.
        — Și care ar mai fi farmecul? Hai, Ever, va fi distractiv!
        — Eu chiar nu știu să cânt!
        — Și cui îi pasă?
        — Mie! Nu vreau să mă trezesc apoi că plătesc amenzi pentru deranjarea liniștii publice!
       — Nu o să ai nici o amendă! Îți promit.

        Dau ochii peste cap și aștept să plecăm. Într-adevăr: clubul era foarte aproape de noi, mai exact la vreo 3 minute de mers pe jos. Când am intrat, o lumină a unui reflector m-a orbit.
         — Și se pare că domnișoara cu rochie galbenă ne va cânta melodia "Never go back" a lui Dennis Lloyd.
         Naomi îmi zâmbea, în timp ce eu făceam semn că nu vreau să urc.
         — Hai, domnișoară! Nu fi timidă! insistă DJ-ul.
         — Eve! Eve! începe să scandeze Naomi, iar ceilalți o urmează.
         Îmi mușc puțin buza și înaintez către scenă. Spațiul nu era foarte mare, așa că, oricât aș fi încercat să trag de timp, tot ajungeam într-un timp foarte scurt.

It's not my baby
Not the guy I knew then
Not the guy I know now, anymore

          Fix când cântam partea asta, observ doi tipi cu părul castaniu cum intră pe ușa destul de mare a barului. După ce le văd mai bine fețele, simt cum un val de nervi, dar în același timp de tristețe și de dispreț îmi invadează întreg corpul.

I would not leave you
Baby, don't you leave me
Baby, don't you love me anymore?

Always lookin' 'round you
Trying see the good things
Why you always say that you've never done wrong?

          Mă uitam fix la Jason și la prietenul său în timp ce cântam partea asta și și ei se uitau fix la mine.
           Jason era (și încă este din ce am citit pe net) cel mai bun prieten al lui Martin. După ce acesta a plecat și după ce am realizat că nu mai vrea să vorbească cu mine, am început să ies cu Jason și să realizez ce om minunat este (sau cel puțin asta credeam). Totul a fost frumos, unii ne considerau chiar couple goals, până când, după 6 luni de relație, o tipă de la noi din liceu care nu mă suporta mi-a trimis o poză cu ei doi dezbrăcați, iar când i-am spus de faptul că am aflat asta și după ce i-am arătat poza, a început să arunce vina tot în mine, că din cauza mea a ajuns la asta și că și eu vorbesc cu alți băieți. El nu pricepea diferența dintre a fi prieten și a te culca cu cineva, iar cearta aia a fost prima și ultima, deoarece am ales să o termin de tot cu el. Și de atunci nici că nu l-am mai văzut... până acum.

           Toată lumea mă aplauda. Se pare că le-a plăcut. Voiam să mă duc la bar să-mi iau ceva de băut, deoarece aveam o groază de nervi, însă sunt oprită de Naomi.
         — Doamne, Evs! Ziceai că nu ai voce! Mă oftic că nu te-am înregistrat! Ai cântat superb, draga mea! Și te uitai așa fix, de parcă erai dispusă să omori pe cineva din public!
         — Păi chiar eram! răspund eu.
         — Pe cine?

         — Pe mine! răspunde o voce răgușită din spatele meu. Mă întorc și dau de ochii verzi ai lui Jason. Bună, Evy! În afară de el, de Martin și de Nik, nimeni nu mă mai striga așa.
         — Bună, Jason! Ce mai faci?
         — Bine, prin cel mai apropiat club de căminul în care stau, tu ce mai faci? Ai venit în Londra să-ți urmezi visul de a deveni o autoare peste noapte? Dă-te bătută! Și verișoara mea de 4 ani scrie povești mai frumoase decât ale tale.
          — Acum câțiva ani, mă încurajai să public una dintre creațiile mele! Nu vezi ce jeg de om ești? îi arunc eu replica fără nici un regret.
         — Tu vorbești, Sanders? Încă îți faci speranțe false că Martin, prietenașul tău va încerca să dea de tine.
         În clipa aceea, am simțit cum corpul meu se înfierbântează, iar palma mea face contact cu fața lui. Lacrimile îmi invadează fața, însă nu vreau să mă vadă așa. Nu vreau ca Jason să considere că a câștigat, așa că îmi fac loc prin mulțime și ies afară, unde încep să plâng.

          — Evy? mă strigă o voce cunoscută.