Am fost cea mai mare fană a ta

Capitolul 4

Sunt trezită în momentul în care aud niște bătăi foarte puternice în ușă. Naomi încă nu venise, așa că trebuia să mă duc să deschid ușa.

—Evy, știu că ești acolo! Deschide ușa, te rog din inimă!
Recunosc vocea asta oricând și oriunde. Este a lui Martin, așa că mă răzgândesc și nici nu mă ridic din pat.
—Evy, nu mă face să par nebun aici, așa că deschide naibii ușa aia!

Decid să mă ridic, însă tot nu deschid ușa. Vreau numai să îi ascult minciunile.

—Îmi pare rău, dar eu cu tine nu mai am ce discuta.
—Am citit scrisorile, bine?

În clipa aceea, nu știam dacă să îl cred sau nu. Nici nu știam dacă ce se întâmplă e real sau nu. Și dacă e real, cum de se întâmplă totul chiar acum? De ce au apărut și Jason,și Martin și Nik în aceeași zi?

—Evy, abia acum mi-am dat seama cât ai suferit și abia acum am realizat cât de mult am greșit prin faptul că nu ți-am răspuns la mesaje, dar îți promit că de acum totul va fi diferit și că de acum mă voi purta diferit. Tu ai fost cea mai bună prietenă a mea. Ai fost jumătatea mea. Ai fost sora pe care nu am avut-o. Ai fost și încă ești fata la care am ținut cel mai mult, Everleigh, îți pot jura asta.
—Știi ceva? Dacă ai ținut atât de mult la mine, lasă-mă naiba în pace că m-am săturat să sufăr după tine și să aștept atâta. Suferința mea după tine și Nik a fost mult mai mare decât ce ai citit tu pe acele hârtii! Chiar te-am iubit. Chiar eram atașată de tine, iar tu ce ai făcut? M-ai lăsat. M-ai lăsat cu ochii în soare și m-ai lăsat să aștept la nesfârșit după tine.
—Zici asta de parcă tu nu ai făcut nimic rău! După ce mi-am schimbat numărul, de ce nu ai mai zis nimic? De ce nu ai vrut să primești niciunul dintre cadourile pe care ți le-am trimis?

În clipa aceea deschid ușa, total șocată de spusele lui.

—Ce ziceai? Număr nou? Cadouri? Nu m-ai anunțat de niciunele.
—Cum nu? Doar i-am zis lui Jason să-ți spună.
—Mă lași cu Jason al tău? Jason sus! Jason jos! Jason face, Jason drege! Nu mai da vina pe el pentru greșelile tale! Dacă te interesa așa de mult de mine precum pretinzi, mi-ai fi dat tu mesaj. Dacă te interesa așa de mult de mine precum pretinzi, mi-ai fi dat mie cadourile, nu lui Jason care, la rândul său, trebuia să mi le dea tot mie.

Închid din nou ușă și mă arunc pe podeaua rece. Un val de lacrimi îmi invadează fața și simt cum toată lumea mea se destramă în atât de puțin timp. Îl iubeam. Voiam să deschid ușa, să mă îndrept de el, să îl îmbrățișez cât de strâns puteam și să îi spun "Mi-a fost dor de tine.". Însă, sigur că nu am făcut asta. Am stat pe podea, până am realizat că și Jason îmi este dator cu niște explicații, așa că, într-un final m-am adunat și m-am îndreptat către administrația clădirii ca să aflu în care cameră a căminului se află.

După ce am aflat că stă în camera 576, m-am îndreptat vijelios către lift. Era plin, dar am avut noroc că fix atunci cobora un băiat și m-am strecurat printre studenții care deja erau înghesuiți în acel mic spațiu. Am coborât fix în dreptul ușii sale, așa că am bătut cu toată forța, până când un băiat înalt, blond, cu ochi albaștri mi-a deschis.
—Te pot ajuta?
—Unde e? Unde e nesimțitul? zic eu, trecând pe lângă el.
—La cine te referi, nebuno?

Înainte să mă mai uit dacă Jason era în încăpere, mă îndrept către blondul ăla și îl lipesc de perete.
—Auzi tu, mare atotștiutor, dacă nu ști povestea dintre mine și colegul tău de cameră, atunci nu te băga unde nu îți fierbe oala!
Îl mai izbesc odată de perete, însă el își pune mâinile în jurul taliei mele, coborând încet către fund.
—Auzi tu, frumoaso, dacă nu știi cine sunt și de ce sunt în stare, îți recomand să taci dracului din gură! îmi răspunde el rânjind, iar eu îmi dau ochii peste cap.
Am stat așa mai bine de câteva secunde, până în clipa când l-am împins cu putere, total rușinată de ce s-a întâmplat în ultimul minut.
—Spune-mi unde se află Jason! îi zic eu printre dinți.
—Iubito, crede-mă că habar n-am cine e acest Jason, dar pot spune că a fost o binecuvântare faptul că ai nimerit la camera 675.
—Cât ai spus?
—675. Credeai cumva că așa o bunăciune ca mine ar putea sta la altă cameră.

Rămăsesem fără cuvinte. Am intrat într-o cameră străină și am făcut scandal pentru o persoană care nici nu stătea aici.
—Blondule, eu trebuie să plec. Am venit în camera greșită! Îmi cer scuze.
—Nu pleci înainte de a-mi spune cum te cheamă!
—Everleigh, răspund eu sec și îl îmbrâncesc din fața ușii.
—Te-am pupat, frumoaso! strigă el după mine, iar eu îmi pun mâna stângă la spate și îi arăt degetul din mijloc. Ce nesimțit! Bine, și eu am fost nesimțită cu intrarea mea vijelioasă, dar acum va fi diferit, îmi promit!

Pe o plăcuță mică era scris "576". Bat o dată, iar apoi în fața mea apare Jason, cu părul ud, purtând numai o pereche de pantaloni.

—Ce vrei, Sanders? întreabă el, vizibil iritat de prezența mea.
—Explicații, Welch, asta vreau.

Se încruntă, surprins de răspunsul meu.
—Ce explicații? Nu înțeleg la ce te referi.
—Martin ți-a zis să-mi dai noul său număr de telefon. De ce nu ai făcut-o? Și cadourile? Eu de ce nu știam nimic de niciun cadou?

Pufnește zgomotos și își dă ochii peste cap.
—Era fix în perioada în care ne-am despărțit, Evy! Cel mai probabil nici nu m-ai fi ascultat dacă aș fi venit la ușa ta atunci! Încetează din a te victimiza atât și gândește-te și la cei din jurul tău! M-am săturat să aud numai variantele povestite din perspectiva ta!
—Ce vrei să spui? Că eu nu ascult pe alții? Atunci te rog! Spune-mi de ce ne-am despărțit! Spune-mi de ce nu mi-ai dat nici un cadou de la Martin! Hai, spune!

—Vrei să știi? Chiar vrei să știi?
Dau din cap aprobator, dar totuși destul de nesigură de ceea ce știam că urmează să aud.