Puteam auzi bâzâitul subtil al televizorului care era deschis în sufragerie; mama probabil se uita la el. Tocmai o văzusem atunci când am mâncat un bol de cereale, înainte să mă duc la culcare. M-am îmbrăcat în pantalonii de trening şi un maiou şi eram în momentul de faţă ghemuită sub aşternuturile mele groase, camera mea fiind complet întunecoasă şi uşa închisă, câteva raze de lumină iţindu-se de sub crăpătura de dedesubt. Ochii mei s-au holbat absenţi la tavan.
Mereu mi-a fost greu să adorm. Ca şi copil, trebuia să îmi închid ochii şi să număr mintal oi sărind peste un gard de lemn, cu un cer perfect albastru şi luminos şi iarbă verde lucioasă. Dar acum, asta nu părea să funcţioneze pentru că absolut de fiecare dată când îmi închideam ochii, mă gândeam înapoi la cele mai întâmplătoare lucruri.
M-am gândit la cum mi-a mers ziua la şcoală – amintindu-mi orice moment stânjenitor care mi-a făcut stomacul să se strângă de disconfort sau la un compliment făcut de cineva, care mi-a făcut inima să mi se încălzească de mândrie. M-am gândit la testul de la istorie la care am luat o notă mare şi m-am trezit strâmbându-mă atunci când mi-am amintit de prezentarea orală pe care practic am făcut-o praf la ştiinţe, de vreme ce tindeam să am trac în faţa clasei. Am început să mă gândesc la proiectele pentru facultate pe care trebuia să le fac cu discursul; trebuia să fac două discursuri pentru următoarele două săptămâni, cu conspect şi toate alea. Am început să mă întreb despre ce aş putea să le fac până când am realizat din nou că m-am pierdut printre gânduri şi mi-am închis ochii, încercând să îmi limpezesc capul.
Dar, în loc să îmi limpezesc capul, am văzut o pereche de ochi verzi şi întunecaţi.
Şi i-am deschis, respiraţia mea oprindu-se în gât, mâinile mele strângându-se pe pătura sub bărbia mea. M-am holbat cu ochii mari la tavan, trupul meu încordându-se pentru un moment.
Cat timp trecuse din... acea zi?
Buzele mele s-au mişcat de capul lor, numărând în tăcere câte zile mai rămăseseră. Trecuseră şase zile de atunci.
Şase.
“Îţi dau o săptămână la dispoziţie.”
Mi-am amintit ce mi-a spus Harry în acea zi. Ştiam perfect de bine că era un om de cuvânt şi ştiam că ziua de mâine va fi ziua a şaptea. Aşa că asta mi-a făcut instantaneu să mi se răsucească stomacul – îl văzusem pe Harry ocazional pe acasă, atunci când se oprise să o viziteze pe mama, dar părea prea ocupat ca măcar să vorbească cu mine. Şi, din fericire, mama fusese prin preajmă, aşa că nu era ca şi cum putea să facă ceva.
Asta era o carte pe care puteam miza. Mama.
O ţineam constant pe mama cu noi, punând întrebări şi făcând conversaţie cu ea. Harry nu a părut să se prindă de strategia mea, dar ştiam că era un tip intelectual – un adevărat om de afaceri, şi ştiam că probabil şi-ar putea controla sentimentele încât să nu îmi dau nici măcar seama ce gândeşte.
Poate că Harry ar fi încercat ceva. Poate m-ar fi tras la o parte să îmi amintească de avertismentul lui, dar s-a comportat complet normal, conversând cu mine şi zâmbind cu un zâmbet larg cu gropiţe. Mama radia la prefăcătoria lui, dar eu ştiam că era doar un rol.
Îi ştiam adevăratele intenţii.
Şi îmi provoca greaţă continuă.
Wyatt îşi făcuse apariţia acasă la mine în acea zi. Din fericire, am putut să vorbesc rapid cu el înainte să poată interveni Harry. Wyatt venise să îşi ceară scuze pentru deunăzi; eu l-am făcut să tacă şi i-am spus să îmi trimită mesaj, folosind scuza validă că mama trăgea un pui de somn. Şi, tocmai când am închis uşa, Harry era chiar în spatele meu, întrebându-mă cine era.
