Lanțurile vieții

Nu poți scăpa de trecut

          În timp ce eram complet cuprins de flăcările micului foc făcut ca să mă încălzesc, am auzit pași în partea cealaltă a casei. Am pus mâna pe pistol, un Revolver IOF 32 vechi, din '95, preferatul meu de fel, si m-am ascuns după ușă, pregătit pentru orice eventualitate, dar m-am calmat auzind vocea răgușită a lui Ban cum strigă:

           -Ash, poți să lași pistolul jos, sunt doar eu.

          -Ai cam întârziat bătrâne. Începe să-mi fie teamă ca nu mai ești în stare să faci ceea ce tu m-ai învățat.

          -Serios? Tu-mi spui mie asta? zise el bufnind în râs de parcă ar fi vizionat o comedie în care eu eram personajul principal.

           -Haha, foarte amuzant, ce să zic. Deci, sâmbătă o facem?

           -Da. Ash, am foarte mare încredere în tine, si dacă totul iese cum am plănuit, o să putem pleca din orașul ăsta blestemat. Tonalitatea vocii i s-a schimbat brusc, devenind serios, ca de obicei, după care a completat : Da, ai dreptate. Viața trece, și dacă vrem, și daca nu vrem, iar anii mei n-o să mă aștepte, de aceea trebuie să reusim de data asta.

          -Știu și eu, e totuși un jaf destul de greu. Nimeni nu a furat de la Jackey și a trăit ca să spună povestea. E totuși cel mai mare don al mafiei din toată America de Nord. Chiar crezi că o să fie așa ușor?

          -Nu, nu mă aștept să fie ușor. Dar gândește-te numai la posibilități, 16 milioane. Șaisprezece milioane de dolari, ne mutăm oriunde cu banii ăia, nu ar mai trebui sa stăm intr-o casă abandonată.

          Era destul de târziu, așa că am hotărât să ne culcăm. A doua zi de dimineață am văzut că Ban nu era acasă. M-am spălat pe față ca să mă trezesc, și am început să mă gândesc la jaful de sâmbătă. Eram obișnuit doar cu furturi mărunte, din când în când mai furam din magazinele mici, ca să supraviețuim. Dar asta? Asta era cu totul altceva! Era vorba despre diamante în valoare de 16 milioane de dolari. Nu mă puteam stăpâni de emoție, dar si de frică.

          Ajuns acasă, Ban mi-a spus că a fost la Woo, un chinez dintr-un cartier apropiat, care se ocupă în special cu arme, dar si cu alte lucruri, precum drogurile din zonă. Mi-a aruncat 2 cutii de gloanțe calibru 7.35mm, pentru revolver-ul meu.

          -Nu o să fie ca și lucrurile pe care le-am făcut până acuma. O să fie foarte greu, trebuie să fim foarte vigilenți, dacă suntem prinși o să fim torturați până la moarte, spuse Ban posomorăt.

          -Nu riști, nu câștigi, corect? am zis în speranța că o să-l înveselesc măcar puțin.

          -Aseară..aseară te-am auzit vorbind în somn, păreai disperat. Ai avut iar coșmaruri?

          -Nu poți scăpa de trecut. Trecutul meu mă urmărește oriunde aș fi. Orice aș face. Nu pot să uit, oricât as încerca, mereu am coșmaruri, și câteodata am impresia că sunt urmărit, că o să îmi văd părinți în orice moment, chiar dacă asta e imposibil.

          -Investește-te puțin, ok? Ești liber acuma. Da, trăiești intr-o casă abandonată, nu ai familie, dar ești liber. Și libertatea, Ash, e ceva care cântărește mai mult decât orice.

          -O sa ies puțin pe-afară, am nevoie de niște aer curat. Ne vedem mai târziu.

          Plimbându-mă pe strazile Manhattan-ului, mă gândeam cum am ajuns eu în New York, si mai important, ce făceam dacă nu era Ban. Aveam doar 9 ani când am fugit de acasă, și am urcat în primul tren care pleca. Nu conta unde mă duceam, voiam doar să plec, să fiu cât mai departe de părinți mei. Am fost întrerupt din gândit de către Skip, un băiat de vârsta mea, care împărtășea aceeași soartă ca și mine, o viață fără părinți, și cu foarte puțini prieteni.

          -Pari puțin cam abătut, îmi zise el cu un zâmbet cald. Vrei să vorbești cu cineva?

          Îmi întinse pachetul de țigări. Mi-am luat una, și după ce i-am înapoiat pachetul, i-am răspuns:

          -Doar mă gândeam la ceva, nu-i nimic important. Dar tu? Tu ce faci? Rar te găsesc treaz la ora asta. Am forțat un zâmbet, după care mi-am aprins țigara.

          -Doar niște treburi mărunte. Alex e plecat cu niște afaceri cu chinezii, iar în lipsa lui eu rămân la conducere. Aaah, exclamă el, mi-am amintit ceva ce am vrut să te intreb. Tu și Ban, faza cu Jackey, e adevărată?

          -Da, Alex ți-a spus? l-am întrebat eu deloc uimit de faptul că știe.

          N-a spus nimic, doar a zâmbit, după care i-am spus că mă duc până la O'Sheally, o patiserie din apropiere. Continuându-mi drumul, m-am gândit la ce-a spus Skip, și la cât de îngrijorat părea.

          Intors acasă, Ban mi-a spus ca făcuse rost de un plan al conacului pe care urma să-l jefuim, deci toate pregătirile erau gata.

          -Mâine e ziua cea mare, Ash. Am vorbit cu Arthur, avem 15 minute până pornește generatorul si camerele pornesc iar. Opt gărzi, patru la intrare, asa că o să intrăm prin spate, unde sunt numai două. Încă două la camera unde trebuie noi să ajungem.

          Era sâmbătă seară. Toate pregătirile erau făcute, deci mai urma doar să punem planul în aplicare. Am intrat datorită unui prieten din interior, după care ne-am strecurat in spate. Exact cum ne-a promis, Arthur a oprit curentul în conac, deci începând din acel moment aveam exact cincisprezece minute.

          Am ieșit din întuneric deodată cu Ban, i-am adormit pe paznici după care am intrat înăuntru. Ne-am ghidat după planul casei, ajungând exact unde trebuia. Totul părea prea ușor, având în vedere că cei doi paznici de la cameră lipseau. Am tăiat sticla care acoperea diamantul cel mare, exact cum m-a învățat Ban, iar el intre timp le-a luat pe restul.

          -Hai să plecăm copile, am luat tot ce aveam nevoie.

          Dar, ieșind pe ușă, am auzit pași în spatele nostru. Gărzile se pare că nu și-au luat liber cum am crezut noi, ci de fapt au fost doar să se asigure că generatorul funcționează.

          -Fugi! exclamă Ban.

          Mi-am scos revolver-ul și am început să trag în timp ce fugeam. Se pare că între timp și generatorul pornise, așa că nu mai puteam profita de întuneric. Ieșind afară, am dat nas in nas cu șase paznici care nu prea păreau prietenoși. Am făcut stânga si am fugit până la gard. Ajunși la gard, am sărit primul, iar Ban mi-a aruncat geanta în care erau diamantele.

          -Ce mai aștepți?! am exclamat eu.

          Am văzut cum au început să-i curgă lacrimi, după care mi-a spus

          -Ash, dacă fug și eu cu tine nu avem nicio șansă să scăpăm. Chiar tu ai spus-o, sunt prea bătrân pentru asta, corect? Oamenii lui Jackey nu o să se oprească să fugă dupa noi...așa măcar unul dintre noi scapă. Am să-i încetinesc, sper să ai destul timp să ajungi la Skip și la ai lui. Acum fugi!

          -Nu pot să te las aici! Lacrimile m-au cuprins în timp ce am zis asta, și simțeam că mi se prăbușește întreg universul.

          -Fugi odată, trăiește. Ai fost fiul pe care niciodată nu l-am avut, nu mă deranjează să mor pentru tine.

          M-am intors cu spatele la Ban, am luat geanta, și am început să fug prin pădure. Eram cuprins de lacrimi, și, privind în spate, am văzut cum Ban a căzut la pământ, fiind împușcat. Am jurat că îi voi onora memoria pe cât posibil, și am continuat să fug cu lacrimi în ochi.