Cand se lasa seara...

Capitolul 5

Ce-ar fi dacă în fiecare noapte ți-ai pierde memoria? Și ar trebui, ca dimineața când te trezești, să o iei de la capăt dar cu un început nou. Nu ar mai fi nevoie să ducem în spate povara unei vieți urâte și posomorâte ci am putea să ne creăm numai amintiri frumoase, clipe de neuitat și totodată să ne atingem țelurile și să ne îndeplinim visele.

Alergam pe holul imens al hotelului. Era luminos, pereții erau de un alb strălucitor, iar de-o parte si de alta ieșeau în evidență niște uși duble din mahon. Mă simțeam de parcă alergam prin palatul meu intr-o rochie de prințesă.

Numărul de pe cheia mea era puțin șters și învechit, oare camera mea să fie asemănată cu o debara sau la cât de urât a crezut recepționerul că mă uit la el să îmi fi dat cea mai veche și murdară cameră din tot hotelul? Îmi clătinam capul în semn de negare și mergeam mai departe. Simțeam că sunt aproape, din ce în ce mai aproape... Când deodată zăresc numărul pe cea mai mare ușă din hotel. Nu glumeam chiar era cea mai mare ușă pe care o văzusem vreodată, îmi dădea fiori de parcă ar fi fost poarta ce te ducea in rai. Înaltă, dintr-un lemn de stejar masiv și brodată pe margine cu crenguțe si firicele aurii. Am dat să pun mâna pe mâner și am deschis-o, un val de lumină m-a atins cald pe față. În fața mea puteam vedea ferestrele imense din podea până aproape de tavan, din lemn, vopsite în alb și lăcuite, în dreapta un pat dublu acoperit cu o lenjerie din satin deschisă la culoare, foarte multe pernuțe de diferite mărimi și o păturică pufoasă aruncată elegant peste pat, iar deasupra stătea agățat un baldachin superb. În încăpere se afla într-un colț o noptieră înaltă cu oglindă și scaun. Mobila era asortată având aceiași broderie ca exteriorul ușii. Rămăsesem înmărmurită de frumusețea încăperii parcă era desprinsă dintr-o poveste cu prințese.

Razele soarelui care pătrundeau în încăpere acopereau o siluetă firavă și plăpândă. Era acea fata, de care nu știa nimeni nimic, de fapt doar eu nu știam nimic. Stătea cu spatele la mine și privea tăcută marea. O păpușă cu părul lung violet închis care îi ajungea până la mijloc cu pielea palidă mângâiată de soare și luminând plăcut. Nu cred că observase intrarea mea în cameră, era doar pierdută în peisaj. Nu o condamn, cine nu ar fi, până la urmă era cel mai frumos lucru pe care îl văzusem vreodată.

Fata s-a dat un pas în spate și dintr-o mișcare s-a rotit către mine. O vedeam cu încetinitorul părul și rochița de pe ea învârtindu-se grațios. Printre șuvițele din breton care îi cădeau perfect pe față m-a zărit și a tresărit scoțând un sunet amuzant. Ridicându-și privirea am observat ceva incredibil de fascinant: ochii ei de o culoare neobișnuită, un gri cu reflexii lila care te purtau parcă într-o altă lume.

Și ea, la rândul ei, a rămas uimită de ceva și a început să vină grăbită înspre mine.

- Nu pot să cred ce ochi frumoși ai!

Am rămas fără cuvinte la spusele ei. Cred că era invers, nu eu eram cea care avea cei mai rari ochi.

- Îmi pare rău, îmi pare rău, m-a luat gura pe dinainte. Dar nu m-am putut abține.

Îmi înghițisem limba, numai știam ce sa zic, era pentru prima oară când eu auzeam ceva atât de șocant.

- Nu este nicio problemă, doar m-ai surprins.

- Sper că nu te-am speriat. Apropo sunt Hyuga Hinata.

Tot nu puteam să îmi dau seama dacă o văzusem vreodată sau nu. Un lucru îl știam eram în aceiași clasă de trei ani de zile. Dintr-o dată o văd că începe să se roșească la față și își bagă capul în pământ. Era atât de simpatică încât se putea vedea sufletul cald ascuns în corpul minuscul.

- Haruno Sakura, încântată!

- Te cunosc, totuși suntem în aceiași clasă de atâta timp!

Mă băga în ceață, îmi era atât de rușine. Cum puteam fi atât de ipocrită să nu îmi cunosc nici măcar colegii. Mai aveam pretenția să vorbească cu mine sau să mă privească altfel. Mă întristasem uitându-mă la ea cât era de senină.

- Ce prostuță sunt, îmi pare rău Sakura, nu ai de unde să mă cunoști pentru că nu prea am venit la scoală.

Știam eu de ce nu o văzusem niciodată pentru că nu venise. Asta era explicația logică, dar întrebarea era de ce? Deși îmi părea foarte deschisă nu am îndrăznit să o întreb mai multe detalii. Preferam să las lucrurile așa.

- Sper să ne înțelegem foarte bine și să ne creăm amintiri plăcute!

- Și eu sper!

Avea un efect puternic asupra mea, mă făcea să zâmbesc cu tot sufletul. Simțeam că e mai mult de atât, nu din întâmplare am fost puse în aceiași cameră, chiar credeam că ea într-adevăr mi-ar fi putut fi prietenă.

Ne uităm prin împrejur și ne bucuram împreuna de camera noastră. Am încercat toate ușile, una ducea către un dressing, una către o baie spațioasă și elegantă, dar una dintre ele era încuiată. Oare ce se afla în spatele acelei uși?

Între timp, lângă noi, norocoșii aleși să împartă un pat dublu erau Sasuke și energicul de Naruto. Nu cred că erau atât de fericiți să se suporte o săptămâna de acum încolo.

Se certaseră în autocar și nici măcar nu își mai vorbeau. Stăteau în camera lor și despachetau lucrurile punându-le într-un dulap comun.

Naruto era trist și se uita cu coada ochiului la brunet încercând să îl atenționeze de diferite lucruri cum ar fi asta e bucata mea de pat, asta e bucata mea de covor sau asta e bucata mea de cadă. Brunetul nu îl băga în seama enervându-l la culme pe blond.

- Nu pot să cred că ești atât de imbecil!

Sasuke se uita nedumerit la el, dar nu a stat prea mult timp atent că imediat și-a schimbat privirea. Blondul îi era foarte indiferent, nici măcar nu îi păsa de regulile făcute de el.

- Chiar nu ai de gând să mă bagi în seamă? Te faci că nu mă auzi? Cât crezi că o să mai meargă în felul ăsta?

Naruto începuse să se enerveze și vroia să se îndrepte spre el să îi arate adevărată suferință. Dar atenția îi fusese furată de ușa din spatele lui care încerca a fi deschisă. Se întoarse și se apropie de ușă. Sasuke observă încercările disperate de a deschide ușa aceea din exterior așa că venise în spatele lui Naruto. Băieții priveau cum se zgâlțâie ușa cu tot cu cheia veche care se clătina în broască. Naruto întinde mâna si răsucește cheia de două ori când deodată ușa e dată de perete, iar persoanele care se chinuiau să o deschidă sunt azvârlite peste băieți.

In secunda următoare toți erau căzuți pe podea. Printre văicăreli și văitături privirile li se întâlnesc.

- Hinata?!

Il puteam vedea acum pe Naruto peste brunet iar Hinata și cu mine peste ei. Era foarte suprins și în ciuda faptului că fata nu prea venise la școală cei doi, se părea, că o cunoșteau foarte bine. Brunetul rămăsese amuțit când rostise Naruto acel nume. Dădusem peste o intrigă pe care o voi afla cu siguranță foarte curând ...

To be continued...