Cand se lasa seara...

Capitolul 2

O iubire de o vara, o intalnire pe malul marii si pe neasteptate multe lucruri in comun! "Ia stai, mergem la aceiasi scoala de 2 ani de zile si nu stiam? Clar o mare coincidenta. Nu pot sa cred!"

Gandurile mele nu se terminau aici. In drumul meu spre casa imi faceam o gramada de imagini savurandu-le la propriu. Ma gandeam ca nu ar fi posibil sa gasesc pe cineva de care sa ma indragostesc la prima vedere.

Excursia asta era planificata demult, dar nu eram inclusa pentru ca nu dadeam atentie. Priveam cerul, formele norilor, pasarile care zburau jucause pe la ferestrele clasei mele sau ma jucam cu un creion, desenam ceva dragut pe caietele mele sau dormeam efectiv. Nepasarea mea m-a facut inabordabila la fel si chipul meu dragalas, retoric vorbind dragalas. Faptul ca nu scoteam niciun sunet imi aducea statutul de "Omul invizibil" .

Am fost la locul potrivit in momentul potrivit, observata de cei doi tipi si invitata in sejurul de cateva zile la mare. Vara mea abia incepea si eram increzatoare in premonitia mea. Intrebarea era cum ma voi descurca la locul faptei? Doar ma gandeam la momente jenante in care voi fi data la o parte si imediat ma deprimam. Cum imi voi face eu prieteni cand ai mei colegi abia imi cunosc numele? Atunci mi-am adus aminte de blond, baiatul energic si timid, cu reactii tare interesante, care imi cunostea numele. Poate aveam sa il cunosc mai bine pe parcurs. Pe moment, doar gandul la el imi dadea taria de caracter de care aveam nevoie pentru a strange din pumni si a-mi spune ca pot sa fac asta!

Drumul spre casa mi s-a parut scurt, am intrat si ca de obicei era gol. Nu aveam cui sa impartasesc sentimentele si trairile din acea zi. Erau multe si vroiam sa ma descarc asa ca m-am dus langa fotografia fapturei minunate am strans-o la piept, am sarutat-o, cu lacrimile in ochi si cu zambetul pe buze m-am pus pe povestit. Vorbeam singura dar simteam ca cineva ma asculta si imi da putere sa merg mai departe.

Am adormit pe canapeaua din living, trezindu-ma abia dimineata cu fotografia mamei inca in brate. Eram invelita, dar nu imi aminteam sa fii facut asta. M-am speriat pentru un moment, buimaca m-am dus sa verific.

Femeia din bucatarie statea la masa cu tigareta in mana stanga se uita peste niste retete culinare. Imi dadea fiori de fiecare data cand o vedeam, nimeni nu ar fi avut curajul sa o supere, probabil ar fi explodat. Era de o autoritate si o eleganta iesita din comun. Statea incruntata si parca incerca sa desluseasca ce vedea pe paginile cartii. Nu imi observase prezenta asa ca am rupt linistea :

- Buna dimineata matusa!

Isi ridica privirea si imi arunca un zambet scurt. Se putea vedea cum trecerea timpului si-a facut simtita prezenta. Culoarea parului se stersese, acum devenind un blond pai iar ochii erau incercanati si obositi. Meseria de medic dar si noptile nedormite si petrecute prin cazinouri isi spuneau cuvantul.

- Buna dimineata, Sakura, draga!

Tsunade era sora mamei mele si singura care avea grija de mine din cand in cand. M-a ajutat foarte mult sa trec peste perioada de cosmar fiind alaturi de mine, de aceea nu o condamnam pentru ceea ce face.

- Ce avem la micul dejun? O intreb nerabdatoare si lihnita, stiind totusi ca este o bucatareasa groaznica.

- Pai, ma gandeam, ca ne-ar prinde bine sa comandam o pizza!

Am bufnit in ras, statuse probabil o ora sa cerceteze cartea de bucate si alesese sa comande o pizza. Nici ca se putea o persoana mai comoda, dar ma multumeam, numai trebuia sa ii degust preparatele delicioase.

Trecuse ceva vreme de cand nu mai venise acasa, daca se putea numi asa pentru ea. Chiar daca se dedica inainte foarte mult cresterii si educarii mele, acum se racise si o simteam tot mai distanta. Nu puteam sa ii spun ce se intampla cu mine si nici sa ii cer sfaturi. Preferam sa fie doar mandra ca ii calcam pe urme in cariera de medic. Aveam note excelente si o prezenta impecabila la scoala, doar asta mai era satisfactia ei.

Soneria usii m-a adus cu picioarele pe pamant. Ma duc repede sa raspund, dar surpriza cea mare a fost cand l-am vazut stand in fata usii pe brunet, colegul meu de clasa. Ce cauta el aici? De ce trebuia sa vina sa ma deprime cu aura lui sumbra? Dar mai observ pe cineva in spatele lui, stand docil si asteptand sa ii invit inauntru. Avea o fata palida, dar blanda. Brunetul semana perfect cu acea doamna. Ii invit inauntru si o vad pe Tsunade ca se grabeste cu trusa ei medicala si o trage rapid pe femeie dupa ea.

Ramasesem singuri, eu si brunetul, uitandu-ne unul la altul. Ma ingrozea pana si respiratia lui. Respingerea era completata de fiorii reci care imi strabateau tot corpul. Nu intentionam sa incep o conversatie cu el, nu ma interesa catusi de putin. M-a urmat la bucatarie, in timp ce, am presupus eu, Tsunade o consulta pe pacienta. Ne-am asezat pe scaune si l-am vazut cum imi arunca un zambet.

- Esti cam tacuta..

Asta si vroiam sa fiu, asta faceam mereu, taceam. La ce bun o conversatie unde nu exista niciun punct comun?

- Nu stiam ca esti fiica lui Tsunade.

Nu am mai ezitat sa raspund de data asta, rugandu-ma sa se termine odata totul si sa plece.

- Nu sunt fiica ei, sunt nepoata.

- Am inteles. Pregatita pentru maine?

Ma blocasem pentru un moment. Eram hipnotizata de ochii lui si parca intrasem in transa. Intensitatea din privirea lui ma facea sa ma pierd, la fel si luciditatea mintii mele care acum era pe alte taramuri.

- Maine? Da, maine...imi pregatesc bagajul si sunt gata.

Nu imi venea a crede ce efect avea baiatul asta asupra mea. Paream o incapabila in fata lui. Nu ne puteam dezlipii privirile, ne aruncam sageti. Niciunul nu isi dadea seama de energia pe care o emanam amandoi.

In timpul acesta, Tsunade intra cu femeia in incapere si o prezinta ca fiind mama brunetului, Mikoto Uchiha. Nu era de mirare ca semanau asa de bine. Se pare ca venea frecvent la Tsunade pentru niste consultatii. Nu au mai stat mult si au plecat. M.am lovit de cateva ori peste fata ca sa ma intorc pe pamant si am fugit repede sa imi pregatesc bagajul.

To be continued...