Fugind de tine

Capitolul 10

Privesc din mașină cum soarele se joacă asupra ramurilor unei mici păduri, situată la ieșirea din oraș. Razele soarelui pătrund prin coroana bogată a copacilor. Verdele coroanelor în combinație cu razele portocaliii îmi fac gândul să zboare imediat la ochii care m-au tulburat încă din prima zi. Ochii lui Allan. După întâmplarea din acea dimineață nu l-am mai văzut. Eveline mi-a spus că a fost plecat cu treburi și că deja este în Italia. Nu prea înțeleg situația dintre noi, dar nici nu vreau să mă complic. Pentru el este totul doar un joc și o stiu prea bine. Adică el aparent se juca și cu mine, dar și cu respectiva blondă. Regret că am avut așa reacții urâte la adresa ei, nu îmi stă în fire să reacționez așa. Acum chiar o compătimesc, căci ea părea convinsă de sentimentele pe care Allan le avea. Ea nu a făcut nimic rău. Ba chiar aveau o relație, o relație care nu a fost negată de el. Ea avea tot dreptul să se poarte așa, căci era iubitul ei, dar dacă el s-a purtat așa urât și insensibil cu iubita lui, nici nu vreau să știu ce gândește despre mine. Îmi pare un om lipsit de sentimente și fără scrupule. Și deși sunt destul de rațională și obiectivă, totul se schimbă când este în prezența mea. Pur și simplu îmi pierd controlul. Iar faptul că îmi voi petrece următoarea săptămână, poate chiar următoarele două, îmi provoacă o durere în stomac.

Cu acea durere în stomac și cu gândul la el am adormit în avion, până am fost trezită de Eveline, care avea locul fix lângă mine.

-Iar te porți ciudat. Ce tot ai fato? mă privește ușor tristă.

-Nimic Eve, de ce tot crezi că am ceva? spun eu mergând după ea.

Aparent părinții noștri au trebuit să fugă cu niște treabă, iar pe noi ne-au lăsat să mergem la acasă, la familia Regazzi. Chiar dacă pentru noi o este vacanță, pentru ei nu. Ceea ce mă întristează căci voiam să petrec mai mult timp cu ei.

-Pentru că ești abătută! se uita fugitiv la mine apoi pornește către o mașină sport, roșie.

-Nu am nimiiic! merg în urma ei.

-Dă ăsta și urcă în față. Nu vreau să îți mai fie rău! îmi trage bagajul din mână. Știe că am rău de mașină, mai alesa drum lung și întortocheat. Iar noi avem ceva de mers.
Îi urmez îndrumările și urc în față, însă rămân blocată în ușă când dau de Allan. Ține o mână pe volan și cu cealaltă își lasă ochelarii de soare. Mă privește peste ei, iar obrajii încep să îmi ardă. Pentru câteva secunde uit de părere proastă pe care o am despre el.

-Urci anul ăsta? mă trezește cu un ton arogant, iar eu îmi amintesc de ce nu îl suport. Îmi dau ochii peste cap și mă așez pe scaun.

-Ce faci băiatule? strigă Eve trântind ușa din spate zâmbind malefic la auzul sunetului puternic, iar Allan o privește cu ură.

-Jur că nu te...

-Nu-mi pasă că e nouă sau nu, că nu e a ta sau nu. Dacă tu ești la volan, eu trântesc ușa. îl intrerupe acesta zâmbind dulce.

-Dacă nu vrei să mergi pe jos până acasă, eu zic să taci și să nu comentezi. iar accentul italian a lui Allan devine mai sesizabil când folosește un ritm alerg în vorbire. Mă privește scurt apoi pornește mașina.

-Ce te uiți pe ascuns la Allison, crezi că nu văd? se face auzita Eve, iar Allan își dă ochii peste cap. Afirmația ei îmi provoacă o căldură în stomac și lucrul acesta mă întristează, căci am ajuns să caut speranțe în orice. Poate  să mă privească din alt motiv. Trebuie să nu îl mai plac pe tipul ăsta.

-Tu nu poți sa stai liniștită? vocea răgușită a lui Allan se face auzită.

-Tu poți să nu te mai uiți în decolteul lui Allison? întreabă aceasta încercând să se întindă pe bancheta din spate. Roșesc și strâng din dinți. Îmi privesc decolteul, care nu arată indecent și mă simt prost. Îl vad pe Allan cum înghite în sec și își pune ochelarii de soare iar.