Se spune că, uneori ai vrea să dai drumul bestiei dinăuntrul tau..să laşi demonul să iasă, să fi liber şi să gândeşti ceea ce vrei nu ceea ce trebuie! Poate unii se întreabă ce legatura are asta cu povestea ce urmează să o citiți...dar e una, poate puțini o vor înțelege, dar magia stă în mister şi odată cu aflarea misterului..magia dispare.
Odată cu aceste cuvinte...am să v-o prezint pe Emilly. Numele ei este Emilly Mallarck, poreclita şi Em, are aproape 16 ani şi este una din adolescentele din New York. E o fata frumoasă, foarte frumoasă...altruistă şi prea iubitoare. Are o viaţă dură, New York-ul... unul din oraşele în care...totul e posibil..de la ceele mai bune până la cele mai rele. Studiază la Wildwest College, clasa a IX-a. Face parte din categoria de "populari ai şcolii" , dar totuşi fata silitoare şi drăguță cu toata lumea. A ajuns una din renumitele eleve ale acelui liceu poate pentru că mereu facea ceva ce lăsa o impresie minunata. Nu mulţi ştiau adevarul despre ea.
Ca în fiecare dimineață, la ora 6:25 se trezea, în camera ei spațioasă, alarma se auzea ca într-o sală de concert. La un moment dat se aude un glas melodios şi iubit de ea, doamna Mallark, mama ei:
-Emilly, ar fi bine să te trezeşti scump-o. Într-o ora trebuie să pleci.
-Bine mamă, acum mă ridic, spuse ea cu o voce buimacă.
Mereu aceeaşi rutină, cu parul ciufulit, fața adormită şi pijamalele cu urseleți se duce la baie ~ avea o obsesie, mereu se aranja, nu îi placea să arate rau niciodată ~ îşi spală dinţii, fața, îşi piaptănă părul, apoi merge în cameră pentru a se îmbraca. Acelaşi lucru se întâmpla de fiecare dată când deschidea şifonierul...timp de jumătate de ora stă şi se gandeşte cu ce să se îmbrace, probează zeci de haine dintre care alege cateva. Alteori se răzgândeşte şi în ultimul moment fuge să se schimbe. ( Acelaşi glas se aude a doua oara, de data asta, poate putin mai enervat)
-Emilly, ar fi cazul să vi la masă!
-Acum cobor mamă! Spuse ea ieşind ca vântul din camera şi coborând scarile de parcă într-un minut vine sfârşitul lumii.
-A sunat Carlo?
-Nu, trebuia să sune?
-Mamă, eşti culmea...(spuse ea pe un ton glumeț) trebuie să ştiu dacă vine să mergem împreună la şcoala.
-Aaa, bine. Poate v-a venii direct.
-E posibil. Mă rog, mamă poți să îmi dai 50 de dolari? Vreau să merg după şcoală să îmi cumpăr pantofi pentru balul bobocilor.
-Oh doamne, eşti culmea, du-te ia din coşuleț înainte să ieşi.
-Bine, mersii şi eu te iubesc mamii! Spuse ea cu un ton glumeț, sărutand obrazul mamei sale şi îndreptându-se spre uşa bucătăriei.
Îşi ia geanta, o pune pe umar, mai verifică o dată dacă are telefonul, cărțile, căştile, portofelul si guma de mestecat apoi se îndreaptă spre coşulețul în care avea banii pe care ii ceruse mamei ei.
-Pa mamă, ai grijă de tine! Te iubesc.
-Şi eu te iubesc, pa.
Şi numai ce facuse un pas peste pragul uşii, ridică privirea şi întâlneşte acei 2 ochi verzi pe care îi iubea.
