Coroana Monocroma

Capitolul VIII ~ Durerea să-mi cunoști, fiule...

Capitolul VIII ~ Durerea să-mi cunoști, fiule...

       -Asta este de departe cea mai ciudată anchetă pe care am avut-o vreodată, spuse Calen de lângă Lyn, uitându-se la gunoaiele din fața lui, căutând cu privirea cârpele pline de sângele uscat al lui Zinos. Sau cea mai dezgustătoare.

       Lyn își dădu ochii peste cap și se lăsă pe vine, începând să caute cu mâna prin gunoi. Erau saci de pânză în care erau tot felul de lucruri, ca pahare de fier îndoit, boluri de lemn ciobite și crăpate, iar printre ele erau mâncăruri ce nu se puteau arunca la porci.

       -Vrei să nu te mai porți ca o prințesă și să-ți bagi nasul aici? Altfel poți să pleci, spuse ea.

       Era sătulă peste cap de Calen care interferea între ea și ancheta ei și nu trecuseră nici cinci minute de când s-au întâlnit în spatele castelului, unde erau aruncate gunoaiele care mai târziu erau luate de acolo de alți servitori și ducându-le unde știau ei mai bine. Era dimineață devreme, Lyn avea cearcăne sub ochi, deși nu simțea oboseala nici pe departe, iar mintea ei se concentra doar la gasitul unor cârpe care ar fi putut fi la fel de bine dispărute și care ar fi dat semne că asasinul lui Zinos era de fapt un maltin. Sau o maltină. Încă nu putea spune.

       Calen, însă, părea proaspăt. Proaspăt ridicat din pat, proaspăt spălat, proaspăt hrănit și toate alea. Și ori își petrecuse ore întregi în fața oglinzii ca să arate atât de frumos, ori așa era de la mama natură și Lyn ar fi fost încântată de ambele variante. Calen nu era ceva de care era interesată neapărat, ci ceva ce putea să descoasă în toate firele posibile și să afle până la cel mai adânc secret al lui. Însă ca să facă asta trebuia să stea pe lângă el, iar de asta îi era foarte frică, iar ea ura frica mai mult decât orice pe lume.

       Calen oftă și se așeză pe vine lângă Lyn, începând să caute în alt sac de gunoi cu o mică reținere.

       -Ți-e frică să nu îți murdărești mâinile regale, prințul meu? își bătu Lyn joc de el.

      -Foarte amuzant, făcu el. Se întâmplă doar să nu-mi placă să îmi bag mâinile în locuri scârboase. Lyn pufni. Totuși, trebuie să o fac, așa că ce ar fi să nu mai râzi de mine și să te concentrezi pe ce ai de făcut? Lyn clătină din cap și începu să mimeze o voce chițăită în minte, parcă interpretându-l pe Calen și toanele lui de fund regal.

       Trecuseră minute în șir în care cei doi tăcură și goleau sac după sac de gunoi, însă fără noroc, iar Lyn se gândi pentru o secundă dacă fata de la bucătărie nu îi dăduse informații greșite. Dar nu se putea. Fetița aia era atât de timidă și îi tremura până și capul ca unui câine speriat cât vorbea cu ea. În plus, o atenționase pe Lyn că s-ar putea ca bucățile de pânză să nu mai fie pe aici, iar dacă nu le-ar găsi, Lyn ar trebui să meargă mai departe cu doar o presupunere a intervenției maltine.

       Cazul în care ar putea să ducă la un război cu Valeria, iar ăsta era ultimul lucru pe care Lyn l-ar fi vrut, încă un loc în care siguranța nu era certă, un loc în care Iris nu ar fi în pace și unde familia regală ar putea fi distrusă de către maltini.

       Lyn își drese glasul și încercă să își ia mintea de la astfel de gânduri.

       -Cum merge cu Iris? întrebă ea, rostogolind un vas de lemn făcut în cea mai mare parte bucăți. Lyn îl privi cu coada ochiului pe Calen care își dădu un fir de păr buclat de pe frunte la o parte, suflând în el și zburând pe spate. Nu o privea, stând atent pe sacul lui de gunoi. Lyn crezu că nici nu o să-i răspundă.

       De fiecare dată când aducea vorba de Iris într-o conversație de-a lor, Calen părea că mai are puțin și turbează. Probabil pentru că toată lumea îl întreba același lucru în fiecare moment din zi, după câte observase ea. Mereu să zică de Iris cât de minunată e și el cât ar putea să se îndrăgostească în viitor de ea și loialitatea dintre ei.