Coroana Monocroma

Capitolul IV ~ Cum să ucizi o viță regală

Capitolul IV ~ Cum să ucizi o viță regală

       Lyn se afla la grajduri când clopotele palatului începură să bată, anunțând apropierea balului dat în cinstea venirii lui Iris. Lyn îl mângâie pentru ultima dată pe Athelas, armăsarul ei, regele coșmarurilor. Nu ar fi vrut să meargă la bal, nu ar fi vrut să plece din grajdurile unde erau o mulțime de cai minunați pe care îi învățase deja. Numele lor, formația trupului lor, își putu da seama la fiecare pentru ce era mai priceput: viteză, forță sau înmulțire. Nu se aștepta să găsească atât de multe iepe care erau la fel de bune ca și armăsarii. Putea să denumească rasa fiecăruia și din ce țară proveneau.

       Putea să-i recunoască pe cei din Anill atât de ușor. Nu erau mulți, însă se diferențiau ușor. La fel ca Athelas și Izin, armăsarul lui Calen, caii anielini erau mai mari, mai rapizi, mai puternici și mai mândri decât restul. Aveau o culoare curată, fără alte urme sau pete, nu erau țintați în frunte și nu aveau "șosete" de alte culori. Erau minunați caii anielini și cei mai buni din întrega Turilie.

      Când clopotele au bătut și pentru a doua oară, Lyn chiar își luă la revedere de la Athelas și restul cailor care se aflau acolo, apoi se duse în camerele ei, încercând să nu dea peste nimeni cunoscut. Se strecură printre servitorii care făceau ultimele pregătiri pentru bal, pe lângă domnișoarele și domnii nobili îmbrăcați festiv ce bârfeau pe holurile castelului lui Pritam și din fericire nu dădu peste nimeni care ar fi putut să o recunoască. Și așa plănuia să meargă și la bal, să stea poate vreun ceas sau două maximum, apoi să se retragă în camera ei. Avusese parte de destulă prezență regală pentru o zi.

       Urcase scările în aripa în care se afla camera ei și ale prietenelor sale, strecurandu-și capul după colț pe etaj pentru a se asigura că nu va fi văzută de nimeni. În schimb, îi văzu pe Iris și pe Calen stând unul în fața celuilalt în fața camerei lui Iris. Lyn știa că cei doi se întâlniseră astăzi, după masă, și se plimbaseră pin grădinile palatului, însă nu s-a așteptat să stea chiar atât de mult unul în prezența celuilalt. Poate cei doi chiar începeau să se placă unul pe altul, și aveau și de ce. În fine, Calen avea de ce să se îndrăgostească de Iris.

       Era frumoasă, elegantă, un pic stângace, dar pasionată și ambițioasă. Știa atât de multe lucruri, citea mult și era extraordinar de minunată și cuminte și respectuoasă. Era blandă și bună, miloasă, dreaptă și obiectivă în anumite situații, se impunea atunci când dorea ceva, însă Calen încă nu știa toate astea. Iris nu apucase să i le arate.

       Însă Iris de ce s-ar fi putut îndrăgostit de Calen? Lyn nu pricepea. Găsea totul la el deranjant, nu era de nasul lui Iris, era mult inferior deși auzise multe laude la adresa lui din partea slujitorilor pe care îi întâlnise în timpul plimbărilor ei prin castel și în afara acestuia. Era frumos, trebuia să recunoască, era impecabil de atrăgător. Nu ar fi zis cu voce tare în fața nimănui, desigur, însă nu putea nega adevărul din mintea ei. Dacă nu ar fi fost atât de stupid, poate chiar i-ar fi plăcut de el și și-ar fi dat acordul personal în căsătoria lui cu Iris.

       Calen făcu o plecăciune, luând mâna mică a lui Iris acoperită de o mănușă în mâna lui și o sărută gentil, în timp ce Iris făcu la rândul ei o reverență perfectă, cu obrajii arzând și un zâmbet stupid pe față. Iris era magnifică, însă era uneori prea naivă în fața unui bărbat cu maniere bune și îi putea fi păcălită prea ușor mintea dacă Lyn nu era acolo să o trezească. Însă aici Lyn nu putea interveni, relația ei cu Calen o să ajungă departe, iar ea nu avea nimic de făcut decât să o susțină și să fie cu ochii pe Calen în cazul în care călca strâmb. Ce s-ar mai distra în momente ca alea.