Coroana Monocroma

Capitolul IX ~ Copiii Războiului Roșu

Capitolul IX ~ Copiii Războiului Roșu

       Era o noapte atât de înfricoșătoare. Norii umpluseră cerul, iar picături mari, grele și dese de ploaie loveau pământul câmpului de bătălie, făcând noroiul să sară pe cizmele sale de piele neagră, iar costumul de asasin să se ude până la piele, în timp ce învârtea pumnalele de oțel în stânga și în dreapta. În depărtare fulgerele spărgeau cerul, iar tunetele bubuiau, speriând totul de pe pământ. Flăcări imense se ridicau în orizont și în apropiere. Sângele țâșnea pe fața ei și răni îi brăzdau mâinile, în timp ce se îndrepta către inamic, iar corpul lor exploda în cascade de sânge și oasele le zburau din încheieturi.

       Adevărul era că nici ea nu știa pentru ce lupta sau împotriva cui, așa că ucidea pe oricine găsea în cale, pierzându-și colegele în teroarea aceea, și nu numai pentru că unele erau moarte, făpturi prea slabe pentru acea bătălie sângeroasă care se dădea la ruinele care mai rămăseseră în urma asediului fortăreței Basfor de pe teritoriul Valeriei, aproape de hotarele pădurilor Duskin și Dawn. Pe altele le pierduse în toată acea mare de oameni ce încercau să lupte pentru viața și pentru regatul lor, un fapt pe care nu îl înțelegea.

       Căruțe și care de lemn erau stricate în jurul ei, caii alergau liberi, țipetele se auzeau puternic, ca glasul unor păsărele chinuite și sugrumate. Cadavre stăteau la picioarele ei, iar ea se uita la ele și parcă le implora să îi vorbească, să îi demonstreze că ea de fapt nu omorâse pe nimeni și că nu se afla într-un război în care trebuia să ia vieți nevinovate pe care nici nu le cunoștea. Însă trupurile reci și ude de la apa ploii și de la vântul puternic ce le biciuia chipul nu spuneau nimic, uitându-se cu ochii mari și goi către ucigașul lor și blestemându-l să nu fie vreodată fericit.

       Renunțând la orice confort din partea morților, făcu câțiva pași prin noroiul gros și umed și văzu, sub o trăsură neagră, un corp micuț și sfrijiit, cu mâinile dezgolite și unghiile roase, cu pumnalul căzut și înfipt în pământ, cu părul alb ce curgea în cascade imense, murdărit de sânge și pământ și ud. Ochii albaștri îi erau dați peste cap micuței fete, iar trupul îi era zdrobit, prin mijlocul abdomenului trecând un băț lung de lemn ascuțit.

       Asasina căzu în genunchi, simțindu-și buzele tremurând și ochii începând să o înțepe. Luă umerii fetiței îmbrăcate în negru și o trase către ea, scoțând sulița de lemn din stomacul ei, sângele țâșnindu-i și pătându-i mâinile și pantalonii și pieptul. Strânse în mâini capul fetei și încercă să o trezească, scuturând-o și mângâindu-i părul năclăit și încrustat cu sângele vișiniu. Ochii albaștri erau fioroși, ca al unei fantome rele. O strânse lângă ea, lăsându-și fruntea pe gâtul ei micuț și alb ca de lebădă și o ținuse de mâini, mâinile acelea ce erau magice în zilele de vară când totul era prea cald și aduceau răcoarea unei brize plăcute.

       -Veenas, murmură asasina cu un glas de copil și strânse trupul fetiței care îi fusese singura prietenă în toți anii aceia de singurătate. Te rog, trezește-te. Însă corpul cald nu mișcă. Așa că asasina îi închise ochii și o lăsă pe pământ. Își trase nasul și își dădu cu mâinile peste ochi, fără să plângă, fără să tremure de spaimă.

       De ce se afla acolo? De ce Veenas murise? De ce nu putea să fie acasă? Ce se întâmplase în tot timpul acela?

       Deși ropotele de ploaie erau asurzitoare, iar tunetele umpleau cerul de muzică apocaliptică, asasina tot auzi pașii din spatele ei cum se apropiau. Se ridică imediat în picioare, având un pumnal într-o mână, iar pe cealaltă o strânse în pumn, valuri de energie adunându-se în jurul nodurilor sale, gata de atac, gata să îi zboare capul celui care avea îndrăzneala să ridice arma asupra ei.