Hurt so good

10. Tu îmi faci bine.

 
      
 
       𝙆𝘼𝙏

     — Te-ai trezit după două săptămâni fără să îți aduci aminte nimic, Olivia a făcut o pauză și mi-a strâns mâna într-a ei. Când te-au lăsat să te plimbi prin spital pentru prima dată, primul lucru pe care l-ai făcut a fost să verifici cum se simte Allie, a continuat ea.
     Mi-am șters cu podul palmei, lacrima care mi se scurgea pe obraz.

     — Când te-au găsit în camera ei, te-au întrebat dacă o cunoști iar tu ai spus că nu. Deși nu îți amintești cine este, ai vrut să vezi dacă e bine, am auzit-o pe Olivia spunând.

     — Ști ce am făcut, Olivia?
     A dat din cap în semn că nu.

     — Am repetat aceeași greșeală pe care o făcusem în trecut. Mi s-a oferit o nouă șansă, iar eu am greșit din nou.

     — Nu e vina ta, Kath. Derek știa că nu îți amintești nimic!

      — Trebuia să îmi spui, Olivia. Trebuia să îmi spui ce s-a întâmplat în seara accidentului, din prima zi când îl văzusem pe Derek la petrecerea aia blestemată.

     — Doctorii au spus că o să îți amintești tot, Kath. Voiam să îți amintești și ce ai simțit, nu doar întâmplările pe care ți le povestesc eu.

     — Nu o să îmi amintesc nimic. Încerc să o fac de luni de zile. Cum crezi că mă simt atunci când mă gândesc în fiecare seară la un mod în care să dau uitării sentimentele mele pentru Derek, din cauză că are deja o iubită?

     — Nu e vina mea, Katherine. Am încercat să te protejez și să te ajut.

     — Știu, ai fost lângă mine în fiecare zi, îmi amintesc asta. Dar puteam să previn toate astea dacă mi-ai fi spus de la început.
      Olivia s-a ridicat de pe scaun, a tăiat alte două felii din tort și le-a pus pe o farfurie, după care s-a oprit lângă mine.

     — O să îi duc și lui Jaxon o felie, a spus înainte să plece.

     Minutele treceau mai greu decât orele și era aproape trecut de miezul nopții. Liniștea din apartament mă neliniștea, iar gândurile mele nu îmi dădeau pace după conversația pe care o avusem cu Olivia.
     Aveam nevoie să vorbesc cu Derek. Nu știu de ce. Poate că voiam să îi aud scuzele, poate motivele. Poate doar voiam să îl aud, și atât.

     M-am întors pe burtă și am strâns telefonul în mână, ezitând pentru un moment. I-am scris un mesaj rapid, sperând să nu îl citească și am aruncat telefonul sub perne înainte să mă ridic din pat.
     M-am proptit în fața geamurilor imense și am oftat, când soneria telefonul meu a început să răsune în cameră.
     Am răspuns, însă am rămas tăcută.

     — Am nevoie să te văd, vocea lui a răsunat în difuzorul telefonului, după care apelul s-a încheiat. Am strâns telefonul in mână încă privind pe geam. Farurile unei mașini s-au stins imediat ce au ajuns în parcare.
     Ce căuta aici?

     Am ieșit din apartament și m-am grăbit să cobor scările, fără să mă gândesc măcar să mai aștept liftul. Când am ieșit din clădire, l-am văzut pe Derek stând în fața mașinii lui, în întunericul nopții, doar sub lumina felinarelor din parcare.
   
     Făceam pași mici spre el, de parcă mă temeam să îl privesc. De parcă mă temeam să fiu în prezența lui, chiar și după ce îi spusesem că nu voiam să îl mai văd.
     M-am oprit în fața lui, iar el a privit în jos, spre mine înainte să mă tragă în brațele lui fără vreun cuvânt. Rămăsesem acolo pentru câteva secunde, fără să mă mișc, inspirându-i parfumul și încercând să îmi abțin lacrimile. Brațele lui m-au cuprins în întregime, și încet, mi-am pus și eu brațele în jurul lui.