Vrăjitoarea cea Hidoasă doreşte să pună mâna pe Lumea de Sus, Regatul Năsoşilor şi pe Regatul Frumoşilor-Urâţi. Pusă pe rele, îi blesteamă pe toţi cei care îi stau în cale, dar cea care îi pune beţe în roate este Umblăţica, o fată de şaisprezece ani...
Zilele treceau la fel, monoton, se transformau în săptămâni, apoi în luni. Umblățica, însă, nu mai suferea la fel ca înainte, acum că descoperise lumea „de dincolo" în care se refugia ori de câte ori avea ocazia. Din când în când, apăreau și oameni, dar nu puteau comunica de parcă ar fi fost separată de ei printr-un perete de sticlă. Simțea doar că acele persoane erau acolo deoarece erau importante pentru ea, pentru ce avea să i se întâmple în viitor.
Într-o zi, la școala Umblațicăi se transferă un elev nou...
Da, ştiu că pare un clișeu, dar elevul cel nou era departe de a fi acel clasic „badboy", așa cum am fost obișnuiți în ultimii „X" ani. Nu, băiatul cel nou era... al naibii de urât. Avea o statură înaltă - circa 1,92 metri - și niște ochi verzi fosforescenţi, la fel ca aceia ai pisicilor.
Poate că nu ar fi părut atât de... ciudat dacă părul lui nu ar fi fost lung și alb. Chiar și sprâncenele îi erau albe, nemaivorbind de gene. Avea nasul drept, pomeții ridicați și sprâncenele arcuite.
Umblățica decise pe loc că era cel mai urât băiat de pe planetă, mai ales că inimioara ei sfârâia - ca un cârnat în tigaie - după cel mai „mișto" tip din clasă: Păstârnac cel Alb. Era lung și deşirat alesul, dar avea un fel de „vino-ncoa" care înmuia genunchii fetei.
— Semeni cu cineva cunoscut, îi spuse ea noului venit, imediat ce avu ocazia. Își amintea vag că profesoara de engleză îl prezentase ca fiind Aris-Nu-mai-ştiu-cum. Hm! îl privi cu multă atenție după ce îl ocoli de la dreapta la stânga, apoi de la stânga la dreapta. Parcă ai fi...
Se oprise imediat la cuvintele „Parcă ai fi...". Nu mai ştia cum să continue propoziţia.
Brusc, imagini din seara precedentă o năpădiră: fusese în beci, deschise portalul, păşise dincolo de uşa luminoasă a acestuia. Era supărată, colegii râseseră ca de obicei de ea şi, deşi a încercat să-i ignore cu desăvârşire, tristeţea o cuprinsese, tot ca de obicei.
Îşi puse o mână în şold şi îşi atinse nasul. Lumea de dincolo de portal îi derula imaginile în minte: iarba portocalie, prin care răsăreau, pe ici şi colo, flori albastre, luminiţe jucăuşe i se împleteau în cosiţele negre. Vântul... acea adiere călduţă... Iar valurile mării de azur... Ce minunăţie!
— Parcă aş fi cine? o trase vocea lui Aris cu brutalitate înapoi din visare.
Ochii sclipitori ai Umblăţicăi se opriră asupra lui, nu, nu putea fi adevărat. Dar nasul... Nu-l mai simţea aşa de mare. Se întoarse pe călcâie şi o zbughi spre casă. Trebuia neapărat să treacă din nou portalul şi să găsească o oglindă ca să vadă ce e cu nasul ei. Avea şaisprezece ani şi era în pericol. Vocea bunicii îi răsuna în minte ca şi cum ar fi fost prezentă.
Umblățica se temea de lumină și nu putea nici în ruptul capului să înțeleagă de ce, fiindcă îi plăceau câmpurile de flori mângâiate de soare, marea strălucindu-i pe trupul gol la răsărit sau zidurile caselor acoperite de iederă colorate de asfințit.
— Poate portalul era de vină, se gândea.
De fiecare dată când trecea în partea cealaltă, o lumină puternică absorbea toate contururile din jur, zgomotele se aliniau pe o singură frecvență și, pentru câteva clipe, avea senzația că nu mai e ea și că risca să nu se mai materializeze niciodată în cine se credea că este.
Seara trecută acele momente se prelungiseră parcă mai mult ca de obicei și teama care o cuprinsese o făcuse să se gândească la toate.
Înainte de a ajunge pe celălat tărâm îl văzu pentru o clipă pe el, pe Aris-Nu-mai-ştiu-cum, dar, în loc de repulsia pe care o simțea când îl privea în lumea reală, inima ei bătuse altfel și sentimente stranii, pe care nu le mai trăise, îi învăluiau mintea și-i răscoleau stomacul. Picioarele îi erau moi și părea că plutește ca o frunză desprinsă toamna de pe ram. Frânturi dintr-o poveste, pe care ea o uitase, îi reveneau în minte, iar pe el îl vedea blond cu ochi de smarald și gură arcuită de buze roșii și cărnoase, pregătită să dăruie săruturi pătimaşe.
— Ce soartă nedreaptă, gândi ea, să pot trăi în două lumi și în ambele să fiu sortită celui mai urât băiat, dar până la urmă nici nasul meu nu mă face să fiu „cea mai cea" dintre fete.
Realiză că Aris poate suferea măcar la fel de mult ca și ea din cauza felului în care arăta fără voia lui.
O lumină orbitoare, o îmbrâncitură, Aris cu buzele întinse după un sărut și ea absorbită din spate de o umbră, un zid transparent ca o membrană de stomac care părea că-i prinse pentru o fracțiune de secundă capul, o ultimă sforțare și nasul ei care se tot lungea ca o punte între cele două lumi.
Era atăt de obosită încât se simțea în pragul unui leșin.
Întinsă pe podea, cu ochii ațintiți către becul din pivniță, lăsă timpul să treacă pe lângă ea. Tot ce mai știa în acele momente era că trebuia neapărat să se întâlnească cu Aris-Nu-mai-ştiu-cum și să-i vorbească. Poate că el își amintea mai multe din povestea care le unea destinele și poate că, alături de el, avea să afle drumul pe care era osândită să meargă pentru a-și clădi destinul.
Închise ochii și zâmbi ostenită. Capul și-l simțea pe picioarele bunicii. Mângâierile ei îi readuceau starea aia de bine, chiar dacă o făceau să lăcrimeze.
— Ce e cu mine?
Răspunsurile i se topeau într-un somn fără vise și așteptau ca oboseala să treacă...
— Aris-Nu-mai-ştiu-cum... trebuie să vorbim!
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
