Vrăjitoarea cea Hidoasă doreşte să pună mâna pe Lumea de Sus, Regatul Năsoşilor şi pe Regatul Frumoşilor-Urâţi. Pusă pe rele, îi blesteamă pe toţi cei care îi stau în cale, dar cea care îi pune beţe în roate este Umblăţica, o fată de şaisprezece ani...
După toate cele aflate de la mama sa, Umblățica se îmbolnăvise. Câteva zile lipsi de la școală, spre disperarea celor doi băietani care nu ştiau ce este cu ea. Nasul ei se lungise atât de tare, încât îi ajungea până la brâu, iar mucii i se bălăngăneau până la călcâie. Părul i se încâlcise și el ca niște fuioare de lână și, de sub pleoape, vărsa râuri și pârâuri peste pieptu-i neatins de păcat.
Acolo, în beciul fermecat, păpușile de cârpă pluteau în lacrimile ei, dar ea nici nu observase că prinseseră viață.
- De ce plângi, Năsoaso? întrebă păpușă lui Păstârnac cel Alb.
- Pentru că nu ştiu cine sunt, nu îmi cunosc tatăl, spuse fata suspinând și inspirând adânc aer pe nas, pentru a-și trage mucii în teacă. Zadarnic însă, tot coborau și urcau, la fel ca mingiile yo-yo.
- Dar el te cunoaște, răspunse altă păpușă, cea a lui Aris-Nu-mai-ştiu-cum. El este din Lumea Frumoșilor-Urâți, stăpânul împărăției și al altor specii nevăzute.
- Taci din gură, urâtule! Ce știi tu? îl repezi Păstârnac, luând un ac din pernița catifelata și provocându-l la duel.
Aris scoase și el un bold, din cele rotunjite la capăt, cu mărgeluță roz, luând poziția de atac.
- En ga...!
Atât apucă să zică, înainte de a primi un bobârnac, de zbură peste borcane printre pânzele de păianjeni.
Fusese chiar Aris cel care tocmai își pocnise propria sosie în miniatură, iar pe cel al lui Păstârnac cel Alb, îl jumulise până îi sfâșiase cusăturile dintre picioare, apoi îi smulse și capul, cu o plăcere diabolică.
„Cum naiba a ajuns ăsta aici, la mine în pivniţă?"
- Nu, nu te uita la mine, nu mă privi! strigă fata după ce se dezmetici din surpriza uriaşă şi încercă în zadar să își acopere bârna, care se curbase mai ceva ca pârtia de la Azuga. Degeaba își înfășurase brațele în jurul ei, căci aveai impresia că ține în brațe o franzelă.
Aris se strădui să nu se holbeze, nu că el ar fi fost vreun superb, dar la ce năsoasă avea în față ochilor, se întreba dacă nu cumva era mai bine să se însoare cu vrăjitoarea cea hidoasă.
- Ăăă... cred că noi trebuie să vorbim, spuse Aris-Nu-mai-știu-cum, ezitând și balansându-se de pe un picior pe altul.
Umblăţica îşi şterse nasul cu mâneca şi îi făcu semn lui Aris să se aşeze alături de ea, pe podeaua prăfuită a pivniţei. Fără să se sinchisească de colbul adunat în vălătuci peste tot, Aris luă loc drept în faţa ei şi îşi fixă ochii verzi, fosforescenţi, asupra fetei.
- Ştiu că ai intrebări, așa cum și eu am o mulțime de nelămuriri despre lumea în care trăiești, îi spuse Aris Umblățicăi, observându-i buzele cum se desprind a uimire. Și eu am fost derutat aici de multitudinea de limbi folosite doar ca să vă puteți defini sentimentele care, la rândul lor, vă determină vouă cursul vieții. Pare ciudat să vezi cum din iubire se poate naște sacrificiul, așa cum din ură se pot crea umbre și temeri. Am auzit povești în care unele mame se desprind de proprii copii ca să-și poată vedea mai departe drumul în viață sau întâmplări în care copiii își uită părinții odată ce se îndrăgostesc sau cresc la rândul lor proprii copii. Nașterea pe Pământ e un proces anevoios pentru care aproape nimeni nu e pregătit dinainte, iar dorințele nu se pot materializa dacă nu sunt crescute cu speranță și cu multă credință. Am văzut cum se risipesc vieți doar pentru a se aduna pietre una peste alta, oameni care își aruncă mâncarea de prisos în timp ce semenii lor, în alte părți, se sting în suferință din lipsa ei. Există ierarhii pe multe planuri... Am văzut lideri care, aparent, au totul, dar se plâng că nu au nimic, și oameni simpli care trăiesc fără acoperișuri și totuși mulțumesc zilnic unei divinități - pe care n-au văzut-o vreodată - pentru că au tot ce le trebuie de la viață.
- Frumusețe prin diversitate, concluzionă sarcastic Umblățica, desfăcându-şi braţele din jurul nasului ei. Aris înghiţi în sec, privind podoaba de pe faţa fetei.
- În lumea din care vin, mă hrăneam, ca și semenii mei, din imaginația ta. Vibram la cel mai înalt grad când nășteai culori de care nici nu știam că pot exista, și răsăriturile, pe care inima ta le desena pe cerul meu alb, aducea ploi de bucurii. Singura Lege care îmi guvernează lumea e armonia. Suntem legați de creatorul nostru și ne manifestăm, luând forma imaginației lui. Pe Pământ sunt lipsit de culoare fiindcă atunci când te-ai întors la semenii tăi nu-ți mai aminteai foarte bine de liniile cu care mă desenaseși în cealaltă parte. Nu mă placi fiindcă nu-ți place ție cum ești aici pe de-a întregul. Eu exist într-o sferă în care există răspuns la toate întrebările nepuse pe când tu pari să fii obligată să alegi mereu. Dualitatea e cea care vă definește... Evoluția voastră e lentă în timp și e condiționată de alegerile pe care le faceți de-a lungul vieților pe care le trăiți.
Umblățica făcuse deja un pas înapoi copleșită de prea multe informații pe care nu putea să le înțeleagă pe loc, apoi întrebă cu teamă:
- Tu ești creația mea?
Aris zâmbi și-i răspunse cu calm:
- Ești responsabilă doar de forma pe care mi-o dai. Pe Păstârnac cel Alb îl placi fiindcă sunteți plămădiți din același sânge... Sunteți veri și dacă tu vei alege să trăiești doar într-o singură lume, el va fi cel care va guverna lumea materială din care-am venit... A fost educat cum să se poarte, cum să-și ascundă gândurile și sentimentele față de tot ce îl înconjoară și teama e cea care îi guvernează existența, dincolo de masca pe care o afișează în fața lumii, ca fiind un individ sigur pe el. Dacă tu aduceai lumii mele câmpuri portocalii și ceruri purpurii, păsări și gândaci fosforescenți, el crea ziduri și spini, nori negri și umbre cu care să îngrădească acel infinit. E un om limitat de cunoștințele sale pe când tu ești deschisă către tot ce experimentezi și bucuria cu care-ți trăiești fiecare clipă de visare, el nu o va cunoaște niciodată.
- Ce trebuie să fac? întrebă buimăcită Umblățica.
- Toate întrebările care îți trec prin cap așteaptă răspunsuri doar de la tine, așa că va trebui să faci ceea ce simți și ce crezi că e bine... Apropo... Știi de ce ai tu nasul ăsta de care te tot tângui?
- Nu, răspunse Umblățica privind adânc spre pământ. M-am născut cu nas mare pentru că aşa îl au cei din neamul regesc. Eu sunt nepoata unei...
- Ştiu că aşa te-ai născut, dar s-a mai întâmplat ceva... Sper că n-ai uitat! Ai vrut să mă săruți... și cineva te-a readus brusc în lumea ta. Fuseseși în pericol și a trebuit să pleci. Nasul tău a fost ultima parte din corp care s-a desprins de lângă mine și s-a manifestat ca o dorință de a rămâne... Dacă-mi va fi dat să trăiesc pe Pământ, aș învăța întâi să iubesc, și cel mai mult aș iubi eu la tine nasul ăsta care nu a vrut să se despartă de mine. Acum plec - se ridică Aris de pe podeaua murdară - și te las cu... păpușile tale.
- Mai rămâi, spuse ea, ridicându-se și, când Aris se întoarse, Umblățica închise ochii îşi apropie buzele de ale lui, dăruindu-i acel sărut cu care se simțise datoare. Ce-i drept, pentru a ajunge la el cu buzele îşi turtise cu putere nasul de obrazul băiatului.
„Frumusețea se naște în noi - o auzea pe bunica vorbind - și ni se vede în ochi ca o scânteie."
Obrajii lui Aris se colorară într-un roz trandafiriu, părul deveni un blond auriu, pielea luă o nuanţă arămie, iar ochii săi erau acum verzi ca smaraldul şi lăcrimau în timp ce pereții din jur începură să se învârtă ca într-un carusel cu căluți și calești din poveștile cu prinți și prințese...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
