Vrăjitoarea cea Hidoasă doreşte să pună mâna pe Lumea de Sus, Regatul Năsoşilor şi pe Regatul Frumoşilor-Urâţi. Pusă pe rele, îi blesteamă pe toţi cei care îi stau în cale, dar cea care îi pune beţe în roate este Umblăţica, o fată de şaisprezece ani...
Îl privi lung pe Aris, ochii înlăcrimaţi o făceau să-l vadă în ceaţă. Frumuseţea este ceea ce vedem.
„Îl placi pe Păstârnac..."
„Nasul tău este..."
Nasul? Îl simţea cum se micşorează din nou.
Voi să-l strige pe Aris, dar era cu neputinţă, acesta se îndepărta încet şi nu mai putea s-o audă.
Chiar şi mama ei... O Doamne! Vrăjitoarea cea Hidoasă, practic i-a blestemat pe toţi. Ce a avut cu ei?
Iar Păstârnac cel Alb cum de... tocmai acum i s-au aprins călcâiele după ea?
Scutură energic din cap şi-şi frecă nasul de trei ori, chiar dacă acum nu mai putea intra prin portal. Acest gest o liniştea şi o făcea să aibă mintea lucidă. Da, avea nevoie de asta mai mult ca şi oricând.
Se învârti prin încăpere cam trezeci de minute, după care, într-o clipă de disperare, ridică mâinile în aer:
„Hidoasă vrăjitoare, De blesteme dătătoare, Arată-te şi nu fii laşă, De blesteme ne dezleagă, Şi să trăim în pace, ne lasă!"
Scuipă cuvintele fără să gândească, ieşiseră pur şi simplu. O căldură plăcută o încolăci şi un curaj nebun îi năpădi fiinţa.
— Ha, ha, ha, ha! se auzi râsul spart ca într-un ecou. Părea că vine dintr-un hău...
Era însăşi Hidoasa, îi părea totul comic şi plin de neputinţă. Iubea emoţiile negative ce se năşteau în cei implicaţi în blestem. Aştepta furia Umblăţicăi, era mândră că a trezit acest sentiment în ea, era ferm convinsă că se va putea folosi de acesta ca s-o întoarcă pe fată împotriva tuturor.
— Râzi?! Tu eşti, Hidoaso? tună fata, învârtindu-se ca un titirez în încercarea de a o vedea.
— Da, scumpa mea, râd, şi nu te mai chinui, oricum nu mă vezi decât atunci când doresc eu!
Liniştea căzu ca un tunet în urechile Umblăţicăi, furia şi curajul în ea însă creşteau pe măsură ce timpul trecea. Avea destule informaţii care să o facă să lupte până la final.
Ceea ce nu anticipase Hidoasa, era puterea fetei. Forța creștea în ea și, după ani întregi în care fusese umilită de propria mamă, de colegi şi de toţi cunoscuţii, se putea ridica deasupra tuturor, înţelegând motivele pentru care a trebuit să treacă prin toate aceste lucruri. Ea, Umblăţica, era nepoata bunicii ei, cea cu nas de os regesc, cea de care nu s-a putut atinge nimic, nici blesteme, nici descântece. Bunica a transmis acest lucru nepoatei ei, dar a trebuit să lase ca fata să-şi descopere singură moştenirea regală.
Ca un Big Ben ce a explodat în mii de culori, aşa s-a spart bula în care trăise până atunci, iar puterea de care nu era conştientă a învăluit-o în toată fiinţa ei.
— Hei, Umblăţico, vino, trebuie să plecăm, este timpul... Marea bătălie trebuie să aibă loc.
— Cum? Cine vorbeşte? întrebă aceasta.
Ştia şi ea că trebuie să meargă să se întâlnească cu Hidoasa, dar nu avea nici un habar cum.
— Jos, uită-te în jos! o îndemnă vocea.
Privi după indicaţiile primite şi mare îi fu mirarea când văzu păpuşa ce-l întruchipa pe Păstârnac cel Alb.
— Cum? Tu? Dar Aris te-a sfârtecat, cum de ai...?
— Gata cu sporovăiala, ne-ai dat viaţă, Umblăţico. Ce naşte din pisică, mănâncă şoareci. Tu ai impresia că mie îmi convine să mă tot împungi cu acul în fund de câte ori te supără nerodul ăla sau să fiu decapitat de câte ori Aris va fi supărat? Nu, draga mea, vreau şi eu să se termine, să fiu o păpuşă normală ce stă la loc de cinste pe o etajeră. Acum hai, ştiu eu cum să ajungem la Hidoasă.
În acel moment toate păpuşile apărură în spatele miniaturii ce vorbea atât de hotărât. Toate aveau viaţă dată de Umblăţica, fiecare luase o parte din puterile ce o înzestrau pe fată. Aveau capacitatea să deschidă portaluri, să găsească pe oricine doreau ele, iar cum blestemul nu era şi asupra lor, puterile le erau în stare pură, neatinse de nimeni.
Păpuşile îşi scuturară capul, îşi frecară frenetic nasul şi se rostogoliră de trei ori. O gaură neagră se deschise în faţa lor.
— Să mergem, spuse păpuşa, avem o vorbă cu Hidoasa!
— Să mergem! răspunseră celelalte în cor.
Lumea în care îi trimisese portalul era întunecată, lucioasă şi le dădea fiori pe şira spinării. Umblăţica păşea încet, urmată de armata de păpuşi. Văzură copaci din smoală şi iarbă din smoală. Florile erau din smoală, chiar şi păsările şi fluturii. Pe cerul de smoală, un soare de smoală adâncea şi mai rău întunericul. Noroc că una dintre păpuşi avea o lanternă de jucărie care le lumina drumul spre castelul de smoală al vrăjitoarei.
— Of, dar cum vom face? întrebă uşor neliniştită fata, zărind turnurile înfricoşătoare.
— Ei bine, draga mea, concentrează-te şi totul va veni natural. Vei şti ce ai de făcut, eşti puternică şi tu simţi deja asta! o încurajă una dintre păpuşi cu o voce subţirică.
— Cum?! Ce-i cu voi aici, grămadă de cârpe ce sunteţi! Aaaa! Iat-o şi pe regina zdrenţelor.
Hidoasa fusese luată prin surprindere de armata de păpuşi şi de fata aflată în fruntea lor, aşa că încerca să le spulbere curajul, folosind ca armă ceea ce ştia ea mai bine: răutatea. Se speriase însă când văzuse atâţia intruşi în lumea ei de smoală.
Era prea târziu, lumini albe apărură de nicăieri, iar braţele Umblăţicăi se ridicară spre cer. Ochii fetei deveniră un albastru sidef, ce străpungea răutatea Hidoasei, iar pe buze i se înfiripă un descântec, mai încet la început, apoi mai tot mai tare şi mai puternic. Copila era hotărâtă să spargă blestemul pe veci:
„Regate dezbinate, Regate fermecate Pe Aris l-am găsit Cu chipul ostenit, Aproape făr'de viață, Într-o dimineață.
Regate dezbinate, Regate fermecate Iubirea ne-a pătruns, În suflet ne-a ajuns Și-acum suntem ca unul, Blestemul l-am străpuns.
Regate dezbinate, Regate fermecate Pe Hidoasa s-o legați, Cu nas mare s-o-nzestrați Și-n hăuri s-o alungați, Cu șapte lacăte s-o ferecați.
Regate dezbinate, Regate fermecate Eu, prințesa Umblățica, Mă rog vouă, ca-ntr-o clipă, Să ștergeți urât hotar Și un singur regat să fiți iar.
Regat cu oameni frumoși Deopotrivă drăgăstoși, Să nu știe ce-i ura, frica, Să nu-i doboare nimica, Iar regatul să prospere În veacuri să aibă putere.
Asta-i ce am decretat Eu, prințesa Umblățica Ursită de ursitoare Să-i fiu soață, cu onoare, Lui Aris, viitor împărat Al unui singur, frumos regat!"
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
