Umblăţica şi cele trei regate

Epilog

         Da, Umblăţica alesese cum trebuie. Era acel lucru de care îi vorbise bunica ei înainte să moară. Avea şaisprezece ani, un nas cât toate zilele, dar avusese parte de cele mai atrăgătoare propuneri deja, propuneri pe care cea mai populară fată din şcoală abia îndrăznea să le viseze.

          Se gândea cu nostalgie, uneori, la Regele Smolit. Spera, însă, din tot sufletul ca acesta să-şi fi găsit o altă regină şi să fie mulţumit acolo, în împărăţia lui. „Mulţumit" era cuvântul cel mai potrivit pentru că „fericit", el nu putea fi. Aşa trăise sărmanul din totdeauna, în întuneric. Umblăţicăi îi părea rău pentru el din acest motiv, dar nu avea cum să-l facă să vadă culorile şi soarele care pe ea o umpleau de bucurie. Probabil că i-ar fi făcut rău sau chiar l-ar fi ucis lumea ei şi a lui Aris.

        Aris cel Auriu – îi învăţase numele, în cele din urmă – se comporta într-un mod destul de ciudat faţă ea. Uneori părea îndrăgostit şi o alinta, îi povestea de regatul său, dar alteori – în majoritatea cazurilor - era mai rău decât Hidoasa. O punea să înveţe şi nu o slăbea deloc din regulile lui stupide. Auzi, de parcă nu putea fi regină dacă nu ştia geografie sau fizică!

        Atunci când se certau, nasul ei se lungea cât o mătură, iar el pleca să se joace din nou cu turma lui de fluturi. Dirija toată ziua norul cel colorat, ignorând-o ca un nesimţit, şi asta o umplea de ciudă pe biata fată.

         Plină de obidă, Umblăţica se băga atunci sub pat şi acolo citea manualele zdrenţuite, luminându-şi paginile cu lanterna de jucărie.

         Din păcate, păpuşile redeveniseră din nou la starea iniţială: de cârpe umplute cu bumbac şi câlţi. Cea care îl reprezenta pe Aris cel Auriu arăta, însă, jalnic - toată ciuruită de înţepături şi de muşcături.

        Încetul cu încetul, vara se apropie de sfârşit, la fel şi vacanţa. Mai cu binele, mai cu răul, Umblăţica reuşise să termine de citit tot ce găsise sub pat. Acum se simţea ceva mai luminată, iar nasul ei se micşorase, devenind aproape normal. Mama o încuraja şi ea să citească şi să fie ordonată, fericită că fiica ei arăta ca o fată normală.

         Aris cel Auriu o privea de fiecare dată tot mai mulţumit, dar îşi întorcea imediat ochii de smarald, atunci cand ea îl surprindea. Dar n-o mai putea păcăli, acum ştia că băiatul avusese mereu grijă de ea în felul lui. Dar tot un ciudat rămăsese.

        Foarte curios, pentru prima dată, Umblăţica abia aştepta să înceapă şcoala şi să-şi întâlnească profesorii şi colegii. Era mândră de ceea ce devenise în cele din urmă, era frumoasă şi deşteaptă. Lumea în care trăia era colorată ca şi sufletul şi inima ei, iar lucruri minunate se petreceau în fiecare zi.

        Şi toate îi aminteau de faptul că... făcuse alegerea corectă.

        Sfârşit