Umblăţica şi cele trei regate

Capitolul 11 - Propunerea Regelui Smolit

          Cu un urlet înfiorător Hidoasa văzu cum trupul ei de smoală – la fel ca şi regatul ei – începe să se topească. Mai întâi picioarele, apoi restul corpului, se transformau într-o baltă de smoală care mirosea a pucioasă. Umblăţica se uita cu oroare şi dezgust spre chipul înspăimântat al celei care îi urgisise neamul din dorinţa de a pune stăpânire peste cele trei regate. În scurt timp, din marea şi urâta vrăjitoare nu mai rămăsese nimic, asta dacă putem face abstracţie de lacul de smoală urât mirositor care se întinsese la picioarele fetei şi ale micuţei, dar curajoasei, armate de cârpe.

        — Şi-acum?

         Umblăţica se consultă din priviri cu bravii soldaţi. Nu dorea să mai stea prea mult în lumea aceea întunecată şi în care fericirea părea să dispară din suflete, lăsând locul tristeţii. Ar fi vrut să plece imediat, dar era ceva în jurul ei care nu o lăsa să plece. Disperarea copacilor, a florilor, chiar şi a castelului de smoală, se atârnase de picioarele ei şi îşi înfipsese ghearele în inima ei. Un vaiet sfâşietor se auzi dinspre unul din turnuri în liniştea care se aşternuse după întrebarea ei.

        — E cineva acolo, şopti curajoasa şi buna copilă. Hidoasa a închis în turn o făptură, n-o putem abandona acolo.

         Se avântă pe cărarea spre castel, ocolind ceea ce fusese cândva Hidoasa, şi în curând ajunse în faţa porţilor uriaşe. Acestea se deschiseră în faţa ei ca şi cum o recunoşteau de stăpână. Deşi avea inima cât un purice, Umblăţica nu voia să recunoască acest lucru în faţa armatei ei de păpuşi. Se prefăcea că nu se teme de nimic şi încerca să ignore duduitul inimii din piept. Păpuşile nu aveau inimă şi nici minte, dar îşi trăgeau curajul din mintea şi din inima ei, aşa că nu putea să le împovăreze cu spaima care ameninţa să o ia sub stăpânire.

         Treptele din turn erau înguste şi pereţii întunecaţi se strângeau tot mai mult în jurul lor. Dacă ar mai fi durat mult urcuşul, Umblăţica era sigură că ar fi murit acolo strivită. Dar chinul luase sfârşit şi se găsea în faţa unei uşi groase şi ferecate cu zăvoare şi lacăte uriaşe.

         Cum putea să o deschidă?

         — Atinge-le! o sfătui păpuşa lui Aris. Ai văzut cum porţile s-au dat la o parte din calea ta.

         Neîncrezătoare, fata întinse totuşi mâinile spre unul dintre zăvoare şi acesta se retrase ca prin farmec. Încurajată de acest lucru, Umblăţica atinse fiecare zăvor şi lacăt în parte şi toate se deschiseră cu un zgomot lugubru.

         — Acum e acum, se îndemnă singură şi împinse cu putere uşa de smoală.

         Lumina micuţei lanterne de jucărie căzu pe chipul unui tânăr înlănţuit. Deşi murdară de negreală şi brăzdată de cicatrici, faţa acestuia părea deosebit de frumoasă şi copila rămase cu gura căscătă, admirându-i trăsăturile armonioase. Pielea îi era albă, iar ochii - negri ca smoala din jur - erau încadraţi de gene lungi şi negre, la fel şi sprâncenele arcuite. Părul lung şi negru îi îmbrăca trupul gol, ca o mantie. Părea însă rănit pentru că gemea îndurerat, prăbuşit pe podeaua întunecată. Când o văzu pe fată, din pieptul lui se înălţă un suspin.

         — Oricine ai fi, spune-i Hidoasei că tot n-am să mă însor cu ea. Mai bine mor aici, dar n-o voi face regina mea.

         — Hidoasa nu mai e, am ucis-o! îl anunţă Umblăţica plină de mândrie. Ochii bărbatului se aţintiră asupra ei, cercetând-o neîncrezător. Dacă nu crezi, atunci uită-te şi singur! se burzului fata şi se aplecă spre el ca să-i atingă lanţurile. Acestea se sfărâmară imediat, iar tânărul putu să se ridice din locul unde stătuse până atunci.