Vrăjitoarea cea Hidoasă doreşte să pună mâna pe Lumea de Sus, Regatul Năsoşilor şi pe Regatul Frumoşilor-Urâţi. Pusă pe rele, îi blesteamă pe toţi cei care îi stau în cale, dar cea care îi pune beţe în roate este Umblăţica, o fată de şaisprezece ani...
Apariția lui Aris, băiatul cel nou, dar și călătoriile între lumi o bulversaseră pe Umblățica noastră. Era confuză, iar amețeala permanentă ce-o simțea n-o ajuta deloc să-și revină. Ultimele zile de școală, dinaintea vacanței mari, se scurgeau într-un soi de vis mătuit, pe care vag ți-l amintești la trezire.
Profesorii predau în viteză ultimele lecții și, tot așa, se pregăteau să încheie situația școlară. Iar ea era o catastrofă. Mai ales la geografie. Profesorul acela țicnit o întrebase la ce e bună ploaia. Ea răspunse că e bună ca să crească plantele. Fusese singurul lucru care-i venise în cap. Hlizeala colegilor la răspunsul ei stupid – dar perfect adevărat - o făcu să roșească, iar nasul începu să-i freamăte a alarmă.
Când se întoarse spre colegii din spate, înțelese de ce. Singurul care nu râdea și o privea fix era Aris.
„De ce se uită așa? Probabil mă consideră o mare, mare proastă", își zise Umblățica cu necaz.
La fizică fusese și mai rău. Profesorul o întrebase cui se aplică legea atracției universale a lui Newton. Iar ea răspunse că se aplică și la oameni.
— Adică vrei să spui că doi oameni care se simt atrași unul de altul se supun acestei legi? întrebase amuzat profesorul.
Oare ce era în mintea ei? Privirea lui Aris îi ardea de-acum ceafa, din obraji îi ieșeau flăcări și, pentru că totul devenise de nesuportat, ceru permisiunea să meargă la baie.
Își spălă îndelung fața cu apă rece și, abia când auzi clopoțelul, iar larma elevilor eliberaţi de ore se stinse, ieși din toaletă, își recuperă ghiozdanul și plecă abătută spre casă.
Se făcuse de râs, noroc că sfârşitul şcolii era aproape și, până în toamnă, lumea avea să uite. Și, da, cel mai important, avea să fie scutită de privirea pătrunzătoare și indescifrabilă a lui Aris-Nu-mai-ştiu-cum.
Cel puțin așa spera... Dar când ajunse în dreptul Grădinii Botanice, ceva îi atrase atenția. Un roi de particule luminoase se înălța în spirală, executând mișcări pe care ea le asemui unui dans. Se opri să privească mai bine. Ceea ce sclipea orbitor în lumina amiezii era un roi de fluturi. Apoi auzi muzica și observă în centrul roiului dirijorul executând mișcări suple de baghetă.
Aris învăța fluturii să danseze...
Umblăţica rămase minute în şir să-l admire pe băiatul cel nou. Nu înţelegea de ce, dar nu i se mai părea atât de urât ca înainte. Sau urâţenia lui era cea care o fascina şi o făcea să-i tremure mâinile şi picioarele atunci când se afla în apropierea lui? Era o întrebare care o tot frământa pe biata fată de la o vreme încoace.
„Nu se poate în felul ăsta! Voi înnebuni dacă nu înțeleg ce se întâmplă!" decise ea și porni grăbită spre casă. Gândurile se împleteau și se desfăceau în mintea ei, fără a avea vreo noimă.
„Cine e Aris? Ce e cu nasul meu? Bunico, unde ești? Nu mai pot, pur și simplu nu mai pot! De ce îmi bate inima atât de tare? Aris? Nu...Merg prea repede?! Cine e Aris? Cine sunt eu?!"
Deschise ușa locuinței și, dintr-o mișcare, aruncă ghiozdanul greu pe un fotoliu. Luă direcția beciului și odată ajunsă în semiumbra locului apucă o păpușă nouă din cârpă, pe care o terminase cu câteva zile în urmă. Parcă știa că va avea nevoie.
— Numele tău e Aris! boteză ghemotocul moale și cu cealaltă mână înfipse un ac în ea. O durere cruntă îi săgetă inima, înmuindu-i genunchii şi obligând-o să se prăvălească pe podeaua umedă a pivniței.
„Ce naiba...?" se întrebă Umblățica și ridicându-se în picioare mai înfipse o dată acul în păpuşa care îl întruchipa pe Aris-Nu-mai-ştiu-cum. Totul se înnegri înaintea ei şi fata se prăbuşi fără simţire pe podeaua rece de piatră.
Se trezi peste puţin timp. Era întinsă pe pietrele reci, cu capul sprijinit de raftul cu borcane și dulcețuri.
„Lucrurile deja au luat-o razna!" concise fata. „A venit vremea să plec după răspunsuri."
Strănută de trei ori, se dădu peste cap, apoi frecă cu două degete nasul. Portalul se deschise, ca de obicei. Doar doi pași au fost necesari ca să-și izbească nasul mare și umflat de un zid invizibil. Încercă din nou. De data asta se lovi cu tot capul.
„Azi e clar ziua vânătăilor!" hotărî fata și se duse în cel mai îndepărtat colț al beciului. Își luă avânt puternic și porni în viteză către portal.
„Îți vin eu de hac, ușă blestemată!"gândi în clipa în care se aruncă cu toata forţa în barajul nevăzut ce proteja intrarea în lumea de dincolo.
Impactul o aruncă la pământ iarăși și, convinsă că eșuase, apucă să suspine incantația :
— Invoc spiritul cel bun al bunicii! apoi își pierdu din nou cunoștinţa.
***
Se trezi, mai târziu, cu capul așezat în poala copilăriei, copleșită de amintirea inocenței binefăcătoare. Însăși lumina ce le înconjura radia de bucurie iar inima îi era, în sfârșit, încărcată cu pace. Mângâierea mâinii bătrânei răspândea răcoare pe fruntea obosită și absorbi cu sufletul cuvintele ei:
— Dacă ești aici, înseamnă că ai împlinit șaisprezece ani și l-ai întâlnit pe Aris. Nu vei mai putea trece portalul până când nu-ți vei îndeplini destinul. Doar voi, tu și Aris, puteți uni în pace cele trei lumi: Lumea de Sus, cea a Năsoșilor şi Împărăția Frumoșilor-Urâți! Doar iubirea voastră....
— Nu pleca, bunico, mai spune-mi! se rugă fata deznădăjduită, dar în zadar. Silueta se evaporă în lumină, luând cu ea toata liniștea din jur. Umblățica se dezmetici cuprinsă de frisoane în beciul atât de cunoscut.
„Ce ştiu eu despre iubire....?!"
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
