Fără limite

Adevărul?

Când am anuns acasă era destul de târziu. Nici nu m-am uitat la ceas...m-am trantit în pat, am deschis telefonul și încă eram la contacte...am zâmbit când mi-am amintit de ea...de avele momente.
Am intrat pe whatsapp și i-am scris "Somn ușor"...la naiba! M-am întâlnit cu ea în urmă cu 30 de minute iar eu îi scriu "Somn ușor"...ce idiot sunt!
Dar totuși...am preferat să las mesajul...
Mi-am lăsat mâna în jos...am scăpat teleofonul și am adormit...fără să îmi dau seama.
Sunetul telefonului meu m-a trezit...mă suna cineva...l-am luat în mână, apoi l-am scăpat pe piept...
"La nai..."
Observ cine mă sună...era Denisa...
-Da...
Încercam să nu par somnoros...dar nu reușeam deloc...
-Bună dimineața! vocea ei călduroasă mi-a umplut sufletul cu bucurie. Sper că nu deranjez...
Mi-a apărut un zâmbet larg pe chip...
-Bună dimineața! Nu deranjezi...
-Crezi că ne putem întâlni...? Fac eu cinste cu o cafea.
-Sună foarte bine! Îi răspund cu un zâmbet imens. Unde ne putem întâlni?
-Ce zici de același loc din parc?
Am reușit să aud o mică vibrație în vocea ei...parcă a tremurat...
-Perfect! Ne întâlnim într-o jumătate de oră!
Îi spun...și fără să vreau îi închid.
"Doamne ce prost și stângaci pot fi!"
Sar imediat din pat și merg la baie să mă spăl repede pe față și pe dinți. Mă dau cu deodorant, și îmi trag pe mine niște blugi negri și o bluză vișine, geaca de piele și niște adidași sport negri eleganți.
Ies repede din casă uitând și să încui ușa și mă urc pe motocicletă. Simțeam o oarecare emoție...am turat puțin motorul și am pornit spre parc.
Nici nu mi-am dat seama cât de repede am ajuns. Mi-am lăsat motocicleta undeva în apropierea parcului și am întrat cu pași repezi.
"Unde e...unde e Denisa..." o tot căutam cu privirea iar apoi am văzut-o la aceeași bancă de aseară. Alerg ușor până la ea...mai erau 3 sau 4 metri...când...am încremenit. Nu puteam să cred...era chiar ea. Secundă, cu parul negru, cu un chip minunat...oare era posibil? Mă apropii doi pași pe care nici nu i-am simțit...
-De...Denisa...?
Grăiesc eu fără să știu dacă visez sau e real ce mi se întâmplă...
-Andrei...
Vocea îi tremura, îmi transmitea niște emoții care mă făceau să zâmbesc fără să vreau...
Imediat ochii i s-au înlăcrimat și nu puteam înțelege ce se întâmplă cu ea...m-am apropiat cu pași mici...
-De...
-Ce faci aici?!
Vocea oribilă a Clarei m-a întrerupt. Ce naiba căuta aici...nu știu. Mi-am strâns puternic pumnul și simțeam o dorință apăsătoare să o lovesc, doar că nu puteam fi așa dur cu o fată.
-Și cine e ea?!
Adaugă aceeași voce pe care o puteam asemăna cu zgâriatul pe tablă.
-Știu cine ești, continuă Clara privind-o pe Denisa, erai la spital în acea seară nu? Și acum ce îți dorești de la el, ce vrei de la noi, bani, să îți facem vreo statuie?
Gelozia adâncă până la măduva din oase se putea citi ușor din vorbele ei.
Denisa se ridică imediat și părăsi locul cu pași repezi
-Nu, te rog...
Abia apucasem să rostesc aceste cuvinte...dar nici nu cred că m-a auzit...
O privesc pe Clara fix în ochii ei de viperă și îi spun pe un ton cât se poate de dur:
-Ce naiba te-a apucat? De ce ai venit după mine? De ce nu îmi poți da pace să îmi trăiesc viața liniștit fără tine? Nu te mai vreau! Ai priceput?
-Dar te iubesc...și îți vreau binele...
Vocea ei prefăcut m-a făcut să scrâșnesc din dinți...îmi venea să dau cu ea de pământ...cum să îi spună asemenea lucruri acelei domnișoare? Cum...?
I-am întors spatele și am mers imediat la motocicletă. Nu mi-am mai pus casca, și am pornit imediat spre locul meu preferat...spre acele case de la periferie.
Incepea să plouă. Picăturile îmi udau fața și vizibilitatea scădea cu fiecare secundă...totuși am reușit să descifrez imaginea unei mașini parcate lângă casa în curtea căreia am leșinat în urmă cu ceva timp...
Am coborât repede și am intrat în casă. Am urcat pe scara de beton lipsită de balustradă pe care o știam de mult, și am văzut-o...era chiar ea...același corp mic...aceeași talie...aceeași piele...
Imediat îmi deschid brațele și o cuprind...parfumul ei m-a îmbătat imediat...corpul ei era așa de superb...îi simțeam așa de minunat spatele lipit de pieptul meu...
-Mereu am știut că tu ai fost...
Cuvintele mi-au ieșit fără să vreau, dar simțeam că acelea au creat ultima piesă din acest puzzle sentimental, formând momentul perfect...și făcându-mă să simt că nu aș mai vrea să se termine vreodată momentul...