Luna Roșie

~Capitolul 11~

      Micul Takayuki se plimbă des pe lângă castelul vampirilor, iar de fiecare dată se auzeau niște țipete puternice ce îi transmiteau frică, durere, sânge. Într-o zi, trecând pe acolo, a văzut o fetiță la geam, eram eu, Selina. M-am speriat la văzul unui om pe partea aceasta a pădurii. Gândeam că ar trebui să îi spun că nu e în siguranță.
     Selina:- Pleacă de aici, e periculos! Du-te la familia ta!
      Vocea lui Takayuki a răsunat încet spre mine.
     Takayuki:- Nu am familie...
      Eu am dispărut în cameră. Am auzit ciocănitul lui Mars, e ca și când, cântă o melodie. Imediat, supărat, deschide ușa și mă privește în ochi.
     Mars:- Cu cine vorbeai? Cine e acolo?
      S-a apropiat de geam și a privit în jos. Eram speriată și parcă vocea îmi pierise. S-a întors spre mine cu o privire sfidătoare, dar totuși nedumerită.
     Mars:- Nu e nimic acolo. Vorbeai singură? În halul ăsta ai ajuns? În 5 minute să fii jos, luăm cina.
      Nu am mai zis nimic. Mi-am prins părul și am coborât spre sala de mese. Înaite să ies din cameră am mai privit o dată jos, pe fereastră. Băiatul de dinainte era încă acolo, dar mai era cineva cu el și îl ținea de mână. Părea înfricoșător, în întuneric. Nu am mai rămas să încerc să deslușesc ce e acolo și am mers să mănânc.
      La masă mereu era o atmosferă tristă, posomorâtă, dar totuși tensionată. Prea tăcut pentru mine. Dintr-o dată o flacără puternica s-a aprins în sufletul meu și am reușit să spun ceva de față cu Mars.
     Selina:-Ce ai făcut azi?
     Mars:-Am vânat.
     Selina:-Ce?
     Mars:-Oameni.
     Selina:-Oh...
      Cred că mai bine tăceam. În orice caz, nu am simțit o amenințare mare. După ce am terminat de mâncat, fără să scot vreun sunet m-am dus înapoi în cameră. Curioasă, am privit din nou pe geam. Încă era acolo, cu acea persoană ciudată.
      M-am uitat mai atent și am văzut ochii roșii scânteietori și aspri. M-am speriat și am luat capul de acolo. După puțin timp, am adormit.

Simon pov.

      N-am mâncat de 3 zile. Și sete parcă nici nu îmi mai e. Nu știu de când sunt aici, dar totul devenise mai ciudat. Și sirena aia voia să se căsătorească cu mine. Nu aveam vârstele necasare, sau cel puțin eu. Încerc cu greu să scap de durerea de cap pentru că e din ce în ce mai puternică. N-am luat pastilele mamei de mult, probabil asta e cauza. Noaptea nu pot dormi bine deoarece trebuie să mă mai trezesc să iau algele alea scârboase. M-am săturat de ființele astea.
      Cineva cânta la ușa mea. Mi-am dat seama imediat cine e. Melir. Încep să nu o mai suport absolut deloc. Vocea ei e oricum prea pițigăiată.
     Melir:-Simon, am vești proaste. Pot să intru.
      N-a așteptat să-i răspund că a și dat buzna în cameră.
    Melir:-Se pare că Peris a fost distrus.
      Peris era un fel de biserică. Acolo se țineau toate nunțile. În adâncul sufletului eram atât de fericit. Totuși am încercat să par trist.
     Simon:-Îmi pare rău.
     Melir:-Nu te mai preface. Știu exact ce simți, dar asta nu schimbă cu nimic decizia tatălui meu. Și...tata s-a îmbolnăvit. Și are crusce...
    Simon:-Crusce?
    Melir:-Da, crusce. E o boală ca...nu mai știu cum se zice la voi. Cancer, cred.
   Simon:-E mortală?
   Melir:-Da. Te bucuri, nu? Cred că oricum te voi lăsa să pleci. Nu ești pe gustul meu.
    Simon:-Chiar?
    Melir:-Da, mâine dis-de-dimineață ești pe uscat.
      Ce fericit eram. O puteam revede pe Selina, pe mama, pe tata. În sfârșit, viața e frumoasă. O să adorm acum. Sunt obosit. Dar mai întâi să iau afurisitele astea de alge.

Selina pov.

      De dimineață am coborât pentru micul de jun. Spre surprinderea mea, Mars nu era acolo. Oare nu s-o fi trezit? Sau a plecat deja? Oricum, nu-mi pasă de el.
     După masă am urcat din nou în camera mea. M-am aruncat în pat și am privit spre tavan. Îmi doream să văd din nou cerul. Cred că trecuse o lună de la ultima întâlnire cu părinții mei. Pot spune că nu e așa greu fără ei, dar țipetele care se aud noaptea încă mă înspăimântă. Nu aveam ce face, era o plictiseală totală în camera aia. Am ieșit pe hol și am început să mă plimb.
      Castelul era frumos, dar m-a cam luat cu amețeală. Am mers din nou în cameră și am stat în pat. A început o durere înfiorătoare de cap. N-am mai avut-o în viața mea. E atât de puternică, îmi venea să strig, să urlu și totuși nu puteam scoate niciun sunet. Dintr-o dată n-am mai simțit nimic.