Nanny, maid, chef, masseur or...

Capitolul 24 - Revenind din trecut

- Haideţi, mototolilor, acum răsare soarele şi încă n-am plecat! ţipă directorul, trezind o parte din elevi.

Din cauza profului de istorie, toţi elevi plus profesorii erau obligaţi să meargă la nu ştiu ce conferinţă de istorie, la cinci dimineaţa. Madison îl înjură pe domnul Morgan, proful care a venit cu ideea asta genială. Ceilalţi doar îi ţineau isonul, fiind adormiţi. Directorul nici nu se obosi să-şi schimbe papucii sau halatul de casă, iar elevii voiau să ajungă cât mai repede pe scaunele care pentru ei, semănau cu nişte paturi pufoase. După ce se umplură cele şase autocare, porniră spre conferinţa aia idioată. În primul autocar, clasa Kyrei dormea, muzica ţinându-le companie în lumea viselor. Un zgomot asurzitor urmat de vocea soferului îi speriaseră, mai ales pe cei din spate.

- Această melodie este dedicată arătosului din spate, de pe scaunul de la fereastră! şoferul îi făcu cu ochiul lui Eduard.

Auzind cele spuse, Eduard tresări, vărsând sticla de apă pe bluza lui preferată. Caila începu să râdă, dând tonul. Încercă s-o potolească, spunându-i că nu-i amuzant, dar nu izbuti, decât se alesese cu câteva ocheade pline de dragoste de la şofer. Nu ştia ce a făcut de s-a ales cu un afurisit şofer care este gay şi a pus ochiul pe el. Caila tot făcea mişto de el şi nu ştia ce să facă că să tacă. Închise ochii gândindu-se de două ori înainte de a face această mişcare, apoi o trase pe Caila, care stătea lângă el şi o sărută, lăsând-o, pratic, mască. Râsetele fură înlocuite de fluierăturile băieţilor. Ca să nu pară o proastă, îl trase mai aproape de ea, limbile lor mişcându-se pe muzica bătăilor inimilor lor.

Kyra şi Madison se uitau la cei doi, mirându-se cu ce foc se sărutau, când ăştia doi nu s-au înţeles niciodată. Şoferul, văzând sărutul, îşi întoarse atenţia către drum, gândindu-se la cum să-l cucerească pe Eduard.

De obicei, un drum de excursie cu şcoala drurează maxim şase ore, dar, deşi au plecat pe la saşe şi jumătete, nici acum n-au ajuns, iar soarele se pregătea să plece la el acasă şi să doarmă. După popasul de la amiază, Eduard se alesese să stea pe locul din faţă, alături de Caila, deoarece directorului şi doamnei Miller le era somn şi trebuia neapărat să-l mute pe el, la cerinţele şoferului.

- Arătosule, să ştii că o putem face şi în trei! spuse soferul, astfel încât să audă doar cei doi.

Cailei îi venea să sară acum pe el, să-l ia la bătaie, dar Eduard o prinse la timp, trăgând-o aproape de el şi sărutând-o.

- Să înţeleg că asta e un "da"? întrebă soferul nedumerit, ne mai fiind atent la drum.

- Boule, fii atent! Camionul! ţipă Caila, auzind claxonările camionul, dar a fost prea târziu.

Impactul zgudui aerul din jur, aruncând autocarul pe câmpul din partea stângă a şoselei. La câteva secunde, camionul explodă, flăcările ieşind, de parcă ar fi scăpat din adâncurile cele mai întunecate. Geamurile erau împrăştiate în mii de cioburi printre firele de iarbă, autocarul fiind răsturnat pe o parte.

Pompierii, poliţia şi ambulanţele roiau pe drumul principal, încercând să salveze vieţile supravieţuitorilor. Reporterii erau deja acolo, mişunând ca albinele după miere.

- Sunt pe autostrada N9, unde un autocar plin cu elevii din liceul MatheyStroy şi un camion ce transporta o substanţă inflamabilă s-au ciocnit mortal. Autocarul a fost târât un kilometru pe câmpul din apropiere, iar camionul a explodat, şoferul ne mai având nici o şansă de a supravieţuire. Până acum, din ce ne-au anunţat autorităţile, au fost găsiţi cincispezece morţi, printre care şi şoferul care este acuzat de martori de neglijenţă, restul fiind transportaţi la spital, zece dintre ei fiind în comă cu şanse mici de supravieţuire. Aici a fost reportera Mariah Grey şi v-am transmis ştiri directe de la locul accidentului. O noapte plăcută şi să ne rugăm pentru supravieţuitori.

- Veniţi repede! Mai este cineva! Aduceţi o targă! Repede! ţipă unul dintre pompieri, scoţând o fată de sub gramada de metale.

Doi paramedici aduseră o targă, urcând fata şi pornind către cel mai apropiat spital. Încercau s-o ţină în viaţă, chiar dacă n-avea prea multe şanse. Fata deschise de vreo două ori ochii, închizându-i înapoi. Nu pricipea nimic, de ce o durea capul şi de ce nu-şi simţea corpul?

- Unde sunt? Cine sunteţi? Cine sunt?

Acestea au fost întrebările pe care a apucat să le spună, cu jumătate de glas, înainte ca inima să i se oprească.

Răcoarea nopţii intră pe geamul lăsat deschis de asistente. Pe patul alb, specific spitalelor, o fată plângea de zor, nefiind auzită de nimeni, înafară de măiastra Lună ce o mângâia cu razele ei subţiri. Nu-i venea să creadă, n-o putea face! Se tot întreba de ce ea? De ce i s-au ascuns atât de multe lucruri, lucruri ce puteau să îi schimbe viaţa? Cum de ea n-a putut să-şi amnintească nişte lucruri aşa de importante, cum de au putut s-o lase să trăiască în minciună? Ei...nu puteau...sau aşa ar fi crezut până acum, dar...

Era prea dureros. Se ridică de pe pat, luând haina ce se odihnea pe scaunul din sală şi ieşi din salon, îndreptându-se către ieşire. Lacrimile i se scurgeau pe obraz, odată cu amintirile plăcute, dar şi cu acea amintire dureroasă ce a trăit în ea, fără să-şi dea seama de asta. A împins uşile duble, ieşind în noaptea ce sălăşuia prin împrejur. Mereu a crezut că noaptea era un sfetnic bun, dar durerea ei, trădarea pe care o simţea nu putea fi diminuată de nici un sfetnic, nu în momentul de faţă.

Parcurse aleile străine ei până într-un parc. Vântul începu să bată, îndepărtând pe rând câte o lacrimă de pe obrazul fetei. Luna îşi lăsă locul de mamă ocrotitoare în seama norilor şi a picăturilor de ploaie. Totul era în ceaţă pentru ea, nu putea să stea acolo, dar nici nu voia să plece. Ceva o ţinea în loc, de parcă Moartea care a vizitat-o acum câţiva ani a venit în sfârşit să-i cruţe soarta şi s-o ia cu ea. Îşi amintea totul de parcă s-ar fi delurat exact în faţa ei.

- Kyra! vocea obosită a unui bărbat străbătu noaptea, speriind până chiar şi Moartea. Doamne, Kyra, ce naiba cauţi în ploaie? De ce ai plecat? întrebă îngrijorat bărbatul, odată ajuns în faţa ei.

Fata nu-i răspunse, plângând din ce în ce mai tare. Simţea că avea să se prăbuşească, dar braţele lui au prins-o înainte să se întâmple asta. O tot întreba ce s-a întâmplat, de ce plângea, dar nu spunea nimic, doar stătea acolo. Cu ultima picătură de energie, îl împinse.

- De ce nu mi-ai spus? izbuti să întrebe printre miile de lacrimi ce se amestecau cu micile picături de ploaie. Mi-am amintit....mi-am amintit tot...Ştii ce înseamnă asta, Matt? Mi-am amintit tot ce s-a întâmplat în ziua aceea nenorocită, îmi amintesc şi simt cum inima Cailei bate în mine, bate de ani buni de zile, fără ca eu să ştiu. Mi-am amintit cum am fost cărată de paramedici, în timp ce colegii mei îşi dădeau acolo duhurile....

Nu mai putea continua. Căzu în genunchi pe aleea parcului, sperând ca totul să fie un vis. Matt s-a aşezat lângă ea, începând şi el să plângă, amintindu-şi de clipa în care şi-a văzut colegii căraţi, colegii morţi...o amintire devenită coşmar, un coşmar ce nu voia ca ea să-l afle.

- De ce nu mi-ai spus? întrebă din nou, dar nu-şi primi răspunsul, pierzându-şi răbdarea. Eşti tatăl copilului din pântecul meu şi nu te-ai gândit să-mi spui şi mie că....

N-apucă să termine. Îmbrăţişarea pe care o primi de la Matt o lăsase aproape fără suflare. Plângeau, în noapte, amintindu-şi de colegii lor, de Madison, Caila, Ren, Albăstrelul şi de Eduard care au fost printre cei cincisprezece morţi.

- Sunt bine? întrebă Livius, agitat.

- Da, lasă-i să se odihnească, vom vedea mâine ce e de făcut! îşi primi răspunsul şi a fost îndemnat să mearga să se culce.