The Royals

Capitolul 6

                       Rose

Mă uit curioasă la Blair, și în același timp și puțin speriată. Nu știu ce va spune. Din ochii ei de culoarea ciocolatei curg două lacrimi, iar băieți se blochează. Doamne, până și eu am rămas blocată!

- Reed, ea a fost toată seara cu mine. Un băiat a... a încercat să mă violeze, iar Rose a stat cu mine, spune printre suspine, apoi izbucnește într-un plâns care mă face să o iau în brațe.

A mințit. A mințit pentru mine. Îi privesc pe frații mei, care sunt efectiv stână de piatră.

Știu că au făcut o greșeală, una foarte mare. Îmi dau seama din privirile pe care le aruncă unul altuia. După ce Blair se mai calmează își șterge fața cu mâna, îi dau după ureche șuvițele de păr, care s-au lipit de pomeți ei umeziți de lacrimile vărsate.

- Blair, ne pare rău...

Sawyer încearcă să își ceară scuze, dar eu îi opresc arucându-i o privire plină de reproș.

- Eu și Blair avem treabă, o să ajung acasă pe seară.

Și fără alte adăugări o iau pe Blair de mână și pornim spre ieșire. Ea încearcă să spună ceva, dar o opresc eu, punandu-mi degetul arătător pe buze, iar atunci când înțelege cea ce vreau să zic zâmbește subtil.

Ieșim afară ajungând la parcarea noastră, cu toate că avem garaj, nouă ne place să parcăm mașinile în fața vilei. Este mult mai ușor, și în plus dacă vrem să plecăm noaptea fără ca nimeni să ne audă, aceasta este raspunsul. Apăs  pe butonul cheilor, deblocând mașina, apoi fără ezitare deschid portiera și intru. Acum stând pe tapițăria de piele a mașini, cu mâinile pe volan, mă simt mult mai bine. Sunt în elementul meu, iar asta mă face mult mai calmă. După ce intră și Blair, punandu-și centura, pornesc motorul, ieșind rapid pe porțile vilei. Odată ce casa devine doar o formă neclară în spatele nostru, răsuflu ușurată.

- Mulțumesc pentru tot, Blair! spun, luându-mi privirea de la drum pentru o secundă și privindu-i pe bruneta de langă mine.

- Nici o problemă, spune în timp ce își retușează machiajul.

Stai.

- De unde ai toate chestile alea? o întreb în timp ce fac semne spre trusa de machiaj, fără să îmi iau privirea de la drum de această dată, deoarece ajunsesem intr-o parte mult mai aglomerată a orașului.

Ea chicotește.

- Scumpa, eu mereu am o trusă de prim ajutor cu mine, mai exact în mașină. Am luat-o înainte să plecăm.

Nu îi răspund, mă mulțumesc să râd, dându-mi ochii peste cap. Normal că are așa ceva, este Blair. Ce mă făceam eu fără ea? Aceasta nu este prima oară când mă salvează, nu doar în privința aventurilor mele cu Wade, dar și alte chestii tipice adolescenților, fugitul de acasă, note mici. Bine, depinde de ce fel de tip de adolescent ești.

- Ai plâns, spun eu aducând referire la incidentul de doar acum câteva minute.

- Mda, mormăie ea. A fost simplu, doar m-am gândit la moartea lui Goldy și lacrimile au apărut.

Goldy era peștele ei auriu. Da, nu prea inspirat numele, dar cine sunt eu să comentez. Peștele s-a stins acum un an, a avut chiar și funeralii. Gândul la acea zi mă face să fac o grimasă. A trebuit să zic un discurs de genul  "Goldy a fost un pește minunat, îmi va fii dor de tine", a fost așa greu să nu fac glume precum "s-a dus pe apa sâmbetei" sau "s-a înecat, săracul", dar m-am abținut, deoarece Blair avea nevoie de mine.