Vindecă-mi sufletul.

Capitolul 24 - Abel

   - Îmi pare bine că te-am regăsit, Mirabela.

  Inima mea pulsa atât de tare încât abia auzeam ce spunea, lacrimile mele erau strâns proptite în ochii, căutând cu nerăbdare momentul când le voi da voie să curgă. Abel.
   Mi-am dus mâna la cap, amețită, vrând să stau puțin jos. Nu avea cum. Abel era cel care îmi stricase viața, copilăria, îmi furase inocența, dar totodată a fost și prima mea iubire, prima mea dezamăgire. Motivul pentru care mi-am părăsit vechea locuință, motiv pentru care sunt ceea ce am ajuns astăzi. În contra numelui sfânt, era un diavol cu chip de om. Era egoist și pregătit mereu să-ți stoarcă fiecare boaba de fericire pe care o ai în tine, era omul care te poate distruge cu un singur cuvânt, smulgându-ți parcă pământul de sub picioare. E genul de om care îți aduce stelele, dar nu ți le dăruiește, preferând să le arunce în abis.

Impactul lui asupra mea era uriaș, deși trecuse ceva timp de când ochii lui îmi cercetasera ultima dată corpul, încă ma simțeam înflăcărată. Îmi era frică?

    - Abel, e tot ce reușesc să spun, corpul meu fiind încă la pământ din cauza socului de mai devreme.

Acesta îmi aruncă un zâmbet dracesc, întinzând mâna.

   - Scumpa și iubita mea Mirabela, oftă el. Chiar credeai că o să încetez să te mai caut? Îmi râse în fața, ridicându-mă de la sol. Ei bine, iată-mă, în carne și oase, mai bine decât ultima dată când ne-am văzut, îmi amintii.

Am făcut un pas în spate din instinct, corpurile noastre fiind acum la o distanță decentă. 

   - Unde e Kevin? îl întreb iritată. Ce vrei de la mine?

Acesta zâmbii cu colțul gurii, trăgându-mă pe cealaltă parte a străzii.

   - Ei bine, iubita mea, accentuă aceste cuvinte, ți-am jurat iubire eternă, îmi scuipă cuvintele cu o brutalitate de nedescris. Chiar dacă ți-ai bătut joc de tot ce ți-am dăruit, construit, sunt tot aici pentru tine, zise acesta, așezându-și ușor mâna pe obrazul meu înflăcărat.

   Atingerea lui era fermă, delicată, diferită de cum mi-o aminteam. Am închis ochii din adins, iadul punând stăpânire pe mine.

   " Ochii mei erau ațintiți în tavan. Eram acoperită numai de tricoul lui. Mirosea a rai combinat cu levănțică, era tot ce îmi doream pe lume. Ora era destul de târzie, grijile începând să apară în mintea mea fragilă și pură.
 
     Nu apucasem corect să îmi pun gândurile în ordine, căci ușa se deschise și frumosul meu iubit își făcuse apariția pe ea. Era incredibil cum puteam să iubesc. Cu ce intensitate și dorință. Îl așteptam cum așteaptă fiecare copil Crăciunul, cum fiecare zi își așteaptă apusul sau răsăritul, cum marea își așteaptă valurile. Parul lui șaten era ciufulit, urme de ruj fiind împrăștiate pe cămașa lui albă, șifonată.
  
   - Unde ai stat atât, iubitule? l-am întrebat, ridicându-mă să îmi sărut visul.

  Acesta mă privea scârbit, palma lui izbindu-se brutal de obrazul meu fin.

   - Dezbracă-te, mi-a ordonat acesta. "

  Ochii mei se deschid brusc, odată ce amintirea neplăcută cu străinul din fața mea se risipește.

   - Vezi tu, scumpa mea, începu el, cum mi-a spus odată cineva drag mie, încredere este la fel ca o foaie de hârtie. Odată ce ai mototolit-o, nu va mai fi la fel de netedă ca înainte, recită el. Dar, se opri pentru o secundă, uneori există oameni pentru care ai face orice ca acea foaie să fie ca nouă. Tu ești acea persoană.

   Nu îmi venea să cred ce tocmai se întâmplă. De unde a apărut? Ce vrea? De ce tocmai eu, când parcă trecutul meu în sfârșit începea să nu mai însemne atat pentru mine? Aveam o mulțime de întrebări ale căror răspunsuri erau undeva ascunse, neștiute de mine, însă frica ce mă cuprindea nu mă lăsa să le cer.

   - Nu trebuie să îți mai fie frică de mine, îmi soptii el. Vreau să repar tot ce am stricat, să...

  Nu voiam să îl las să își termine frazele, nu voiam nici să mai ascult minciunile lui. Îl cunoșteam mai bine decât oricine. Toți îl știau drept omul păcii, însă doar eu știam ce draci zăceau în acesta, în sufletul lui.

   - Să nu îmi fie frică de tine? Am țipat, sperând să reușesc să atrag atenția cuiva, însă, din nefericire, singurele vietăți ce ne înconjurau erau niște bieți porumbei ce se plimbau împreună pe alee, căutând ceva să le distragă. M-ai torturat atâta timp, mi-ai furat tot ceea ce aveam mai scump pe lumea asta, m-ai bătut, dar ceea ce m-a durut cel mai rău a fost faptul că nu m-ai iubit.

   Nu voiam nici măcar să mă iubești cât te iubeam eu, d-apoi mai mult, am continuat, pentru ca era imposibil ca cineva să iubească cum am iubit eu... Cum te-am iubit, m-am răstit la acesta, smucindu-mă.
 
     M-am întors cu spatele la el, ștergându-mi puținele lacrimi ce au apărut de undeva din ochii mei. Erau ascunse, nedorind să mai ude pământul degeaba. Lacrimile mereu au fost importante, au avut o semnificație. Mereu îmi spuneam că fiecare lacrimă care cada pe asfalt, cândva, undeva, se v-a transforma în ploaie.

   Si știți ce e frumos la ploaie? Că picturii sunt mereu împreună. Niciodată nu cade doar unul, aceștia vin în grup, toți, deodată, niciodată fiind despărțiți. Apoi cad fiecare pe asfalt, formând o baltă, reușind să își trăiască restul clipelor împreună.

Din acest motiv, singurele lacrimi care au voie să curgă sunt cele de fericire.

   - Iți promit că îți voi spune de ce m-am întors, adevărul motiv, suspină el. Nu vreau să te mai văd tristă, cel puțin nu din cauza mea. Mereu, dorința mea cea mai mare a fost de a-ți face rău, oftă el, dar nu a fost exact dorința mea. Niciodată nu te-am rănit fiindcă îmi doream, fiecare lucru pe care ți l-am spus, făcut...Am fost controlat, Mirabela, mă înțelegi?

   Eram mai confuză cu fiecare cuvânt pe care acesta îl rostea. Minciuni. M-am apucat de cap, căzând în genunchi.

   - Ajunge! I-am poruncit. Nu mai scoate un cuvânt.

   - Ai vrut adevărul, îți voi da adevărul. Nu întotdeauna este varianta plăcută. Ai ales cuțitul în locul penei, așa că accepta tăieturile ca să vezi rezultatele. Cel care m-a pus să îți fac tot răul pe care acesta considera că il meriți, dar apoi m-a trădat și pe mine totodată, este mai aproape de sufletul tău decât crezi. Nu vreau să ți-o spun acum, deoarece ești tulburată și tare mi-e că o să faci o scenă aici. Gândește-te bine, noi doi ne vom revedea în curând.

  Nu plânge. Rămâi puternică. Amintește-ți că viața înseamnă sacrificii, înseamnă lupte și decizii, niciodată nu a fost totul bine.

   - A, și Mirabela, se întoarse acesta, ține-ți prietenii aproape și dușmanii și mai aproape.

  Nu știam exact dacă ziua asta va mai venii, dar uite că am revenit. Am început să scriu o carte noua deoarece  stilul meu de a scrie in primele capitole era putin mai de începător să zic asa, dar dacă va place, cu cel mai mare drag va postez si aici, chiar mai des daca doriți, profitând de aceste zile nu tocmai bune. Cam atât cred, am scris asta la ora 3 dimineața, greșeli dacă sunt, sa fie cu iertare. In comentarii v-as ruga sa îmi spuneți dacă mai doriți capitole de aici sau ați vrea să încep să postez din cartea nouă, va iubesc.
                                 - A.