Vindecă-mi sufletul.

• Chapter 19- Piesa de teatru

   -Pentru că te are.

Mă uitam la el, încercând să memorez și să îmi reamintesc in minte modul prin care a spus aceste cuvinte. Pentru că mă are. Dar îmi are cu adevărat inima, cheia acesteia? Sau este doar posesorul corpului meu, al buzelor mele și al mâinii mele.

Inima este cea mai grea de luat, oricât de mult as vrea sa pot să-i spun că îi aparține lui Alex, nu pot. Cuvintele îmi stau lipite de limbă, nevrând să iasă la suprafață.

   -Tu o ai pe Emilya, ea pe tine, ii amintesc eu.

Pufnește, inspirând o cantitate imensă de aer. Cred că era expaserat, poate chiar saturat de latura mea cam geloasă. Poate îi plăcea.

   -Emilya, se oprește acesta. Mă cunoști, daca am sărutat o fată nu înseamnă că am de a face cu aceasta. Termenul relație este folosit prea des, neînsemnând nimic. Eu țin la tine, enorm, și nu suntem un cuplu, îmi mărturisește acesta. Deși unii oameni simt mai puține decât noi și își unesc sufletele.

   -Poate pentru tine nu înseamnă nimic un sărut, o noapte, o îmbrățișare, dar pentru unii înseamnă totul. Daca asta voiai să vorbim, cred că am terminat.

   Acesta se apropie usor de mine, luându-mă ușor de mână. Micșora din ce in ce mai mult distanța dintre noi, aceasta fiind aproape inexistentă.

   -De vorbit, face o pauză, să spunem că am terminat. Dar mai ai de văzut surpriza.

Mă rotește ușor, forțându-mă să fac o pirueta. Ii râd slab, mulțumită de cum decurg lucrurile. Ne certăm atât de des dar ne ține atât de puțin. In urma cu câteva minute parcă eram gata de un război, acum parcă zbor cu el în brațele mele.

   -Bine, accept, îi zâmbesc eu.

Acesta zâmbește larg, satisfăcut de răspunsul meu. Și dacă refuzam, după cum îl cunosc, mă lua pe sus să îmi arate ce mi-a pregătit.

                           ***

   Din nou aici. Picioarele mele goale atingeau nisipul încă cald, zâmbind cu toata ființa mea. A fost una din cele mai frumoase surprize primite.

   -Mira, se oprește acesta din mers, întorcându-se cu fața la mine. Știi de ce am ales aceasta piesa de teatru? mă întrebă acesta.

  Dau scurt din cap in semn de nu

   -Am ales asta deoarece simțeam că pot să te am lângă mine de o infinitate de ori mai aproape.
Priveam decorul și apoi ochii tăi. Nu știam ce sclipea mai tare. Voiam să îți răspund într-un mod mai original la întrebarea pe care mi-ai pus-o cu puțin timp în urmă.

      

     Dacă am ajuns sa fiu pusă între ziduri, între două persoane,  preferam să nu fiu aleasă. Nu eram o opțiune, eram o alegere. Daca era și mai greu de ales, era clar.

   -Asculta-mă, Kevin. Eu nu te-am pus să alegi, înțelegi? Voiam să nu te mai joci cu inimile. Cu a mea, a Emilyei, a lui Alex, chiar și a ta. Amândoi avem pe cineva, ii amintesc eu. Iubim alte persoane.

   -Nu iubim alte persoane, Mira. Tu ma iubesti, eu țin la tine.

   -Și asta ne oprește să fim împreună, i-o spun pe o voce mai tristă.

Știam că nu mă iubește, știam că voia să se joace, dar nu mă așteptam să recunoască asta. Mă așteptam să mă mintă, dar adevărul e mai crud decât orice altceva. Nu mă doare, cuvintele sunt de prisos când faptele arata contrariul.

   -Mira, eu nu știu să iubesc. Te-as iubi din suflet, dar nu știu ce e aia iubire. Ce simți? Ce nu simți? Vrei totul pentru persoana de langa tine? Învață-mă iubire, Mirabela, și am să îți jur iubire eternă. Te-as iubi, dar nu pot.

   -Nu poți iubi, sau nu mă poți iubi pe mine?

Își inclesteaza pumnii, făcând un pas în spate, închizând ochii nervos. Îi urmez gestul, îndepărtândându-mă de el.

   -Nici nu aș vrea să te iubesc.

Atunci am simțit că mor. Picioarele mele s-au făcut de gelatină, simțeam că o să cad într-un timp foarte scurt. Respirația mi-a devenit sacadă, inexistentă, fața mea prizând o culoare albă.

   -Nu am nevoie de iubirea ta, este singurul lucru pe care îl mai pot spune, înainte de a mă întoarce, stând drept, câteva lacrimi prelingându-se pe fața mea.

  Nu vreau iubirea lui, dar am nevoie de ea. Tânjeam după el deși îmi impuneam mintal să nu o fac. Nu merita, asta era tot.

Nu voiam să fug.

Fugeam de el.
Fugeam de mine.
Fugeam de sentimente.

Am tras aer in piept. Eram puternică. Nu mă lăsam niciodată doborâtă de nimic. Un băiat, un sentiment.

  Acesta mă apucă de mână, forțându-mă să mă uit la el. Mă ținea captivă lângă trupul său.

   -Uită-te în ochii mei și spune-mi ce simți. Fără minciuni, ocolișuri. Vreau să fim ca stelele și cerul, marea și nisipul, soarele și luna.

   -Stele cu cerul sunt împreună doar noaptea, marea și nisipul se ating doar într-un anumit timp, soarele și luna sunt atât de departe una de alta, împreunându-se rar.

   -Atunci hai să fim noi. Fără alte asemănări, să fim noi, fără măști și fețe ascunse, îmi spune acesta.

Să fim...

   -Parca nu știai să iubești, i-o arunc eu. Ce vrei? Să fi iubit dar să nu iubești in schimb. Nu merge așa, trebuie să înțelegi că iubirea nu vine doar dintr-o parte.

Daca credea că reușea să mă încălzească cu vorbe, să-mi arunce inima într-un negru pustiu apoi să mi-o aducă înapoi lipită cu dragoste slabă, a greșit persoana.

Deși îl voiam, știam că trebuia să îl pun la punct uneori. Nu puteam să-l las să facă ce vrea. Voiam să am grijă de el cum aș vrea ca cineva sa aibă grijă de mine. Îl iertam, în masura în care merita, dar nu îl lăsăm să își bată joc.

  Își luă o scurtă pauză de gândit, alegându-și cuvintele cu griji.

   -Dar pot să învăț. Pentru tine, îmi zâmbește el.

Sper să vă placă, mi-a fost door de voi. Va iubesc mult.