Snik

Capitolul 5

Razele jucăușe ale soarelui îmi mângâiau liniștitor pielea dezgolită. Aseară am adormit pe canapea. Nu știam ce se întâmplase cu Snik nici de ce a reacționat așa la întrebarea mea. Până la urmă, el m-a întrebat aceeași chestie și eu am fost sinceră cu el . Era pentru un proiect, nu voiam să aflu viața lui personală.
Sper ca astăzi la școală să pot să am ocazia să-i vorbesc și să-mi cer scuze, cu toate că nu văd ce am spus sau facut greșit.
Mă ridic leneșă de pe canapeaua veche și mă întind pentru a mă trezi.
Apuc telefonul de pe măsuța din fața canapelei pentru a vedea ce oră este. Ceasul telefonului indica ora 7 dar, o singură întrebare aveam , Unde era mama ? De obicei ajunge târziu dar nu s-a întâmplat niciodată să nu ajungă deloc sau dimineață.
Imi frec usor ochii cu podul palmei și pornesc spre baie pentru a face un duș. Astăzi cred că o să trebuiască să iau autobuzul.
După ce am făcut un duș fierbinte , mi-am obligat picioarele să meargă spre camera mea pentru a mă schimba. Eram obosită, atât fizic cât și psihic. Și, ignorând faptul că eram singura acasă,mă simțeam pustie pe interior .Aveam senzația că ceva rău se întâmplase cu mama așa că am apucat rapid telefonul și am sunat-o. Singura voce pe care am auzit-o a fost cea a robotului spunându-mi că telefonul ei este închis. Din chestiune de serviciu ,mama niciodată nu își ținea telefonul închis sau fără baterie. Ceva era foarte ciudat.
Îmi trag leneș hainele alese pe mine și mă îndrept spre televizorul imens pentru a-l deschide. Singurătatea mă făcea să mă simt inutilă. Mama era unica rază de lumină care îmi umplea de viață camera sufletului dar acum, ea nu e aici.

Inima îmi bătea cu repeziciune la auzul știrilor de dimineață " Un accident grav de mașină a avut loc aproape de agenția Unidol, în unul dintre  autivehicule se afla o femeie de vârstă mijlocie . Femeia a fost lovită la cap și acum este în stare gravă la spitalul din centrul orașului". Pulsul îmi crestea cu fiecare secundă care se scurgea, frica ce o simțeam era uriașă iar îndoielile au dat năvală în interiorul meu lovind-mi cu putere creștetul capului.
Alerg spre telefon pentru a o suna iar și iar de câteva zeci de ori ,aceeași voce metalică îmi răspunde de fiecare dată. Într-un final, las toate speranțele de o parte , speranțele că ea ar fii bine , undeva , departe de acel oribil accident îndreptându-se spre casă ca de fiecare dată. Las pozitivitatea la o parte și sun. Sun la spital .
O voce feminină se aude spunând:
-Alo, Da ? Care este urgența?
-A-a-alo. Voiam doar să întreb dacă există vreo pacientă sub numele de Lisboa Told internata în spitalul dumneavoastră.
-O secundă.
După ceva timp de așteptare îi aud vocea din nou iar sufletul mi s-a urcat în gât la auzul vorbelor ei:
-Da, este în stare gravă aici. Este în comă încă de când a fost adusă. Dar dvs. , cine sunteti ?
Printre lacrimi ,cu o ezitare destul de mare, răspund încet:
-Sunt fiica ei...îmi puteți spune în ce cameră se află și când sunt orele de vizită?
-Sigur că nu . Nu suntem siguri că dvs sunteți fiica ei și informațiile despre pacienți sunt absolut private. Dacă doriți, veniți cu actele dvs și o să vă oferim mai multe informatii. Orele de vizită între 14:00 și 16:00. O zi bună!
Cu ochii plini de lacrimi și telefonul încă la ureche, puteam auzi doar zarava din mintea mea.

Sper din suflet să vă placă noul capitol !
L-am scris în autobuz și e probabil să aibă greșeli de exprimare sau de ortografie. Imi cer scuze. O să-l corectez cand o sa am putin timp liber.
Pupici, Criss.